O ţară de revoluţionari

Am călcat pe muşuroiul cu furnici!

Nici politicienii prinşi cu ocaua mică nu au reacţionat atât de visceral precum aceşti „revoluţionari" care ţin cu dinţii de privilegiile căpătate de la regimul „revoluţionarului" Ion Iliescu.

Unii zic aşa: fără noi, „revoluţionarii", trăiaţi şi azi în comunism! Vorba lui popa Balaban dintr-un sat băcăuan: „Dacă nu eram eu, şi-acum erau comuniştii la putere în Motoşeni!". Aşadar, dictaturile comuniste se prăbuşeau peste tot, numai în România ar fi dăinuit o veşnicie.

A venit vremea să privim adevărul în faţă, eliberaţi de emoţii, de patetism şi, dacă se poate, de interese: cu sau fără „revoluţionarul" X sau Y, regimul Ceauşescu ar fi fost zdrobit, căci marile puteri ale lumii asta deciseseră. Noi, cei care am ieşit în stradă, am fost masă de manevră, le-am servit drept acoperire celor care acţionau după un plan bine stabilit. Sigur că ne-am pus viaţa în pericol, dar nu am făcut-o cu gândul la avantaje materiale! Aşa au gândit milioane de români pentru care demnitatea mai înseamnă ceva. Dacă ar fi gândit altfel, acum n-am avea 20.000 de „revoluţionari" cu certificat, ci vreo două-trei milioane.

Dintre cei 21.243 de „revoluţionari" listaţi în Monitorul Oficial nr. 467 bis, din 7 iulie 2010, marea majoritate - 16.012 - nu sunt nici răniţi, nici urmaşii decedaţilor, ci „luptători remarcaţi pentru fapte deosebite". Iată cum este definit acest titlu prin Legea 341/2004: „cei care, în perioada 14-25 decembrie 1989, au mobilizat şi au condus grupuri sau mulţimi de oameni, au construit şi au menţinut baricade împotriva forţelor de represiune ale regimului totalitar comunist, au ocupat obiective de importanţă vitală pentru rezistenţa regimului totalitar şi le-au apărat până la data judecării dictatorului, în localităţile unde au luptat pentru victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi celor care au avut acţiuni dovedite împotriva regimului şi însemnelor comunismului între 14-22 decembrie 1989".

Câţi vă recunoaşteţi în această descriere? Nu vi se pare că mare parte a populaţiei urbane chiar asta făcea? Nu credeţi că aţi fi meritat certificat de „revoluţionar"?

Să facem câteva calcule. În luna mai 2011 se aflau în plată 15.966 de „revoluţionari", cu o indemnizaţie medie de 2.412 lei (la momentul respectiv, 587 de euro). Cheltuială totală: 9.372.000 de euro pe lună. Asta înseamnă 112.464.000 de euro pe an. În zece ani, suma depăşeşte un miliard de euro! Plus terenuri. Plus spaţii comerciale. Plus transport gratuit. Plus scutire de impozite.

Prin comparaţie, 206.382 de veterani de război ne costă, lunar, 7.223.000 de euro. Mai puţin decât cei 15.966 de revoluţionari! Ştiţi de ce? Pentru că indemnizaţia medie a unui veteran de război - incluzând invalizii şi văduvele de război - este de 145 de lei, adică de 35 de euro pe lună. Recunoştinţa faţă de un veteran de război este de 16,6 ori mai mică decât cea faţă de un „revoluţionar"! Unii au luptat pe front (de la Odessa până-n Munţii Tatra) câţiva ani. Ceilalţi au stat pe baricade (loco) câteva zile.

Ar fi timpul ca „revoluţionarilor remarcaţi prin fapte deosebite" să le crape obrazul de ruşine.