O ţară de tramvaie, o ţară de maşini
0Doi cetăţeni au făcut o descoperire interesantă într-o dimineaţă, în timp ce aşteptau tramvaiul 36 spre Pipera, paradisul de la marginea Bucureştiului. Tramvaiul cu pricina vine în ultima vreme din ce în ce mai rar, spre deloc, iar de la începerea şcolii acest lucru se întâmplă, au descoperit cei doi cetăţeni, din cauza şoferilor care merg cu maşina pe linia de tramvai.
Pentru omul care aşteaptă tramvaiul în „staţie“, adică pe o limbă de pământ din mijlocul bulevardului, zilele sunt chiar pline de speranţă. În sensul că stai acolo, sperând să nu fii lovit de o maşină, iar între timp inhalezi gazele de eşapament ale tuturor maşinilor care trec pe lângă.
Oamenii spun că pe vremuri pe aceste tărâmuri a existat un tramvai care venea la timp. Din 10 în 10 minute, ceea ce pare aproape incredibil, dar hei!, e doar o legendă, aşa că are voie să fie incredibilă. În vremurile noastre, din tot felul de motive, tramvaiele şi călătorii se întâlnesc din ce în ce mai greu. Spre exemplu, cei doi cetăţeni care au descoperit motivul pentru care tramvaiul nu mai apare au ajuns să se îndoiască un pic de existenţa lui. Unul dintre bărbaţi spune că parcă totuşi l-a văzut acum câteva zile, era galben, troncănea când venea pe şine, ce sunet minunat!, şi la urcare s-ar fi descoperit în interior călători lichefiaţi pe pereţi, rămaşi acolo din cursele anterioare. Celălat bărbat este însă aproape convins că aşteaptă degeaba. Tramvaiul nu mai există şi drept urmare nici nu va mai veni vreodată.
Totuşi, s-au întrebat cei doi, dacă tramvaiul 36 nu apare din cauza maşinilor care se bagă pe linie, de ce alte tramvaie totuşi trec? De ce al lor în schimb nu apare niciodată? Ce să fie oare cu misteriosul tramvai 36? În plus, mai erau şi toate maşinile care circulau în voie pe lângă ei şi din care oamenii ascultători de muzică dată tare aruncau mucuri de ţigări, şerveţele şi coji de banana. Ah.
Între timp, numărul de oameni care aşteptau în mijlocul bulevardului a crescut semnificativ. Corpurile s-au aşezat unele peste altele, oamenii şi-au adus cu ei chingi cu care s-au prins unii de alţii, iar tramvaiele au trecut şi au tot trecut, toate, mai puţin 36. Între timp, o bătrânică a tricotat un pulover şi două perechi de şosete, iar o mamă şi-a învăţat copilul toată tabla înmulţirii, mai puţin cea cu 7, pentru că se ştie – aia e cea mai nasoală.
După o vreme, când 36 a apărut în depărtări, nimeni nu a crezut în el în primele secunde. Oamenii se săturaseră de minuni. Dar apoi, când s-a apropiat, cete îngereşti au început să cânte deasupra tuturor, bătrânele s-au închinat, muncitorii şi-au dat jos şepcile şi în străfundurile pământului două mici plăci tectonice au sughiţat de mirare. Era chiar el, tramvaiul 36. Galben, murder, frumos ca o fantomă a lucrurilor ruşinoase făcute în copilărie, înalt şi neînfricat, mă rog, era plin. Era plin ochi, iar la deschiderea uşilor câţiva călători neatenţi chiar au alunecat afară.
Mulţimea care aştepta a mugit. Nu era posibil. Ştiau că un alt tramvai nu va mai veni decât peste multe ore, zile, săptămâni. Ce era de făcut? Oamenii şi-au supt burţile şi şi-au făcut loc în orice spaţiu pe care l-au mai putut găsi, pe tavan, în cârca altor oameni, la picioare. Mulţi au fost atinşi de nebunie şi au început să vorbească în limbi dispărute, iar vatmanul, dacă o fi existat unul, a tras un pârţ detaşat. Nimeni nu se prinsese încă ce mult loc avea în cabina aia a lui.
Ce bine că totuşi l-am prins, a murmurat unul dintre cei doi cetăţeni care formulaseră teoria conform căreia tramvaiul întârzia din cauza maşinilor. Da, a spus celălalt. Crezi că şoferii maşinilor care trec pe lângă noi sunt mai fericiţi? Nu ştiu, nu par să se simtă grozav nici ei. Să le fie de bine!
La destinaţie îi aşteptau şase muncitori cu lopeţi şi târnăcoape, care se ocupau doar cu desprinderea călătorilor rămaşi lipiţi de pereţii tramvaiului. Şi asta era tot. Avea să fie bine, avea să fie nesperat de bine.
Se încarcă comentariile...
