O urgenţă cronică

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Când ieşi de la UPU, în schimb, îţi vine să pupi gerul. Dar asta poate şi fiindcă ai un palton gros, iar taxiul nu e departe. În urma ta, uşile se închid automat. Ce-ai găsit acolo va fi, poate, coşmarul unei nopţi.

După ce scapi din gheara nocturnă a gerului, spaţiul de dincolo de uşi pare o binecuvântare. Vântul nu-ţi mai despică pieptul, nările nu ţi se mai lipesc. Ai ajuns pe platoul unde se turnează la nesfârşit duelul dintre bine şi rău, dintre viaţă şi moarte, dintre durere şi leac, dintre obidă şi uşurare. Regizorul stă deasupra actorilor, pe un scaun din nori, şi distribuie finaluri fericite sau tragice după un plan ştiut numai de el. Identitatea acestui studio stă ascunsă într-un acronim simetric: UPU. Unitatea de Primiri Urgenţe, plasată în centrul oraşului, la doi paşi de stadion şi circ - alte arene în care clovnii sunt trişti, iar nebunii mai sănătoşi decât cei care-i iau peste picior, cu arătătorul sfredelind ironic tâmpla. UPU înseamnă reacţie rapidă, la orice oră din zi şi din noapte, în faţa neprevăzutului care scutură viaţa oricui: fracturi, plăgi deschise, accidente de maşină, crize de ficat, intoxicaţii, înjunghieri, atacuri de panică sau de cord.

După minutul de acomodare termică, te uiţi în jur şi te întrebi dacă n-ai nimerit în altă parte. Nici nu ştii ce te şochează mai întâi: miasmele care dau năvală dinspre scaunele ocupate de momâi încremenite în unghiuri improbabile, răvăşirea chipurilor diabolic-felliniene, slinoşenia flendurită a hainelor. Nu sunt bolnavii care aşteaptă să intre la medic, ci adăpostiţii clandestini ai cartierului, care vin aici ca la ultimul liman. După ce ochii îţi stăruie asupra lor, colonia de leproşi pitită cine ştie în ce pliu al lumii ţi se pare o gaşcă exuberantă, de băieţi şi fete fără griji. Trebuie să fii atent pe unde calci, poţi să patinezi pe vomă sau să te împiedici de un trup împuţinat. Vârsta celor de aici nu poate fi ghicită, suferinţa a săpat şanţuri de octogenar chiar şi în obrajii celor care abia dacă au trecut de 40 de ani. Dispreţul îi acoperă ca un val de pământ pe aceşti dezmoşteniţi ai sorţii. Toată lumea îi priveşte pieziş. În fond, de ce n-ar face-o? Put de-ţi mută nasul, ocupă locuri pe care ar trebui să stea bolnavii, se încălzesc în propriile flatulenţe, molfăie scârbos, trag pe furiş din sticlă, râgâie şi se iau la harţă între ei, din motive pe care singuri le cunosc. Din când în când, paznicii îi bagă în seamă după cum îi lasă inima şi priceperea: îi înjură, îi ameninţă cu izgonirea sau râd de neajunsurile lor.

Nimeni n-are curiozitate sau timp să pună întrebări. Pe nimeni nu interesează cum au ajuns oamenii ăştia aici: cine i-a escrocat, cum şi-au pierdut busola şi rosturile, ce dramă i-a azvârlit în afara lumii, ce ghinion cumplit le-a rezervat destinul. Sigur, unii sunt victime ale propriilor slăbiciuni, dar nimeni nu le întinde mâna. Până la urmă, tot paznicii care-i bruftuluiesc sunt cei mai omenoşi. Centrele de primire îi cazează două-trei zile, după care le fac vânt pe uşă.

Şi-atunci ajung aici, la UPU, fără căpătâi şi perspectivă. Îi priveşti şi aproape că te încearcă jena pentru viaţa pe care-o duci. Te uiţi la arătările acestea din care aburul vieţii stă să plece şi în gând ţi se insinuează Curtea Miracolelor din „Notre Dame de Paris". Numai că acolo era literatură, nu viaţă. Iar cocoşaţii, orbii şi şchiopii lui Hugo se întremau ca prin farmec odată ajunşi în spaţiul lor privilegiat. Ochii li se luminau, membrele lipsă apăreau sub bagheta unui scamator nevăzut, beteşugurile se vindecau între chiote şi glume. Când ieşi de la UPU, în schimb, îţi vine să pupi gerul. Dar asta poate şi fiindcă ai un palton gros, iar taxiul nu e departe. În urma ta, uşile se închid automat. Ce-ai găsit acolo va fi, poate, coşmarul unei nopţi. Însă pentru toleraţii de la UPU coşmarul va ţine până când regizorul se va îndura să-i înfăşoare în marele somn. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite