O cale de urmat după tragedia de la Caracal: reforma sistemului psihiatric

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Politicienii cer înăsprirea pedepselor pentru infractori. Este reflexul cel mai simplu şi cu cea mai mare priză la public. O pledoarie pentru reforma sistemului de sănătate mintală ca măsură esenţială în abordarea comportamentelor deviante.

În 2006, înaintea intrării în Uniunea Europeană, guvernanţii vremurilor îşi luau angajamentul în faţa oficialilor europeni că vor realiza o reformă structurală a sistemului psihiatric învechit şi barbar. În 2007, o mică echipă de psihologi şi psihiatri (din care făceam parte) stătea la o masă cu ministrul Sănătăţii de atunci, domnul Nicolaescu, acuzând faptul că toate propunerile noastre de reformare a felului în care se făcea (şi se face) psihiatrie în România erau blocate sau respinse de oficialii ministerului. Sărmanii de noi (în apărarea mea pot spune că eram încă foarte tânăr pe atunci) încă nu înţelesesem că scopul nostru era să mimăm reforma, nu să facem reforma[i].

Cum se întâmplă lucrurile acum: un pacient, să spunem domnul Dincă, este internat într-un spital de psihiatrie, din proprie iniţiativă sau nu, unde primeşte tratament pe termen limitat (nu mai mult de 14 zile în cele mai multe cazuri). După care este externat cu reţetă pentru o lună şi recomandări cât se poate de ferme să evite consumul de alcool şi poate şi de cafea, să urmeze tratamentul prescris şi să revină la control după o lună la un cabinet din ambulator. Şi asta e tot! Pacientul, să spunem domnul Dincă, pleacă, nimeni nu mai ştie de el, eventual se duce la alt doctor sau nu se mai duce deloc.

Din diferite motive, unele care ţin de boală, altele care ţin de lipsa de educaţie sau de voinţă, oamenii nu îşi mai iau medicamentele sau le iau incorect, se reîmbolnăvesc, dacă s-au însănătoşit vreun pic, ajung să-şi facă din nou rău sau ajung să facă rău altora. În cel mai bun caz ajung din nou la psihiatrie, o altă reţetă (compensată sau gratuită), alte recomandări. Într-un caz mai puţin bun, trăiesc cu problemele lor printre noi, sunt vecinii care fac scandal noaptea şi se luptă cu duşmani invizibili, lasă robinetele deschise, umblă vorbind singuri pe stradă şi sperie copiii. Nimeni nu poartă responsabilitatea stării de sănătate a acestor oameni în afara zidurilor spitalului, nimeni nu ştie de ei.

În cel mai rău caz, sămânţa răului prinde rădăcină şi creşte în izolare, produce ororile cărora le suntem astăzi martori.

Cu adevărat suntem un popor natural paşnic. În alte ţări, un sistem psihiatric atât de simplist, atât de închis între zidurile vechilor azile de început de secol 20, atât de puţin capabil să ofere sănătate şi siguranţă pacienţilor şi publicului larg ar fi capotat sub povara de violenţă şi nebunie necontrolate instituţional. Pe turele de noapte de la spitalul Obregia poţi întâlni pavilioane în care zeci de pacienţi psihotici sunt supravegheaţi de o doamnă asistentă apropiată de vârsta pensionării. Şi cu toate acestea, ultimul caz de moarte violentă a fost al unei paciente care s-a pierdut printre bălăriile spitalului şi a murit de sete şi de foame.

Şi mai suntem un popor extrem de tolerant cu nebunia, ne-am obişnuit să ne trezim noaptea, să-l auzim pe nebunul de la doi răcnind, să strângem din umeri şi să ne întoarcem pe cealaltă parte. Totuşi, din când în când şi acum este un astfel de moment, ni se readuce aminte că, după cum spunea Tolkien, dacă trăieşti alături de un balaur, nu se face să-l scapi din vedere.

Cum ar putea să se întâmple lucrurile într-un sistem psihiatric reformat: pacientul, să spunem domnul Dincă, este adus la Centrul Comunitar de Sănătate Mintală de care aparţine, existând un astfel de centru la fiecare 100-200 000 de locuitori (hărţile cu împărţirea pe sectoare a teritoriului ţării şi necesarul de personal al fiecărui centru stau, din 2007, în sertarele Ministerului Sănătăţii). Acolo, pacientului îi este alocat un manager de caz care îi va evalua starea de sănătate mintală şi care va decide, eventual, dacă se justifică internarea. După internare, pacientul revine în Centrul Comunitar unde va continua să-i fie urmărit tratamentul. Dacă pacientul dispare, personalul Centrului se va sesiza şi va trimite la domiciliul acestuia echipa mobilă a sectorului psihiatric care va evalua în ce măsură este nevoie de un alt tratament sau de o altă internare. Uneori aceeaşi echipă va administra tratamentul la domiciliu, pentru a preveni reîmbolnăvirea şi reinternarea. Alte servicii, precum consilierea psihologică, găsirea unui loc de muncă sau ajutorul cu treburile casei pot fi disponibile prin Centrul Comunitar. Pentru pacienţii extrem de periculoşi, cum ar fi putut fi domnul Dincă, un astfel de sistem asigură o supraveghere continuă în societate şi oferă publicului o asigurare că nişte profesionişti îşi asumă o responsabilitate pentru siguranţa lor.

Să nu-i lăsăm să scape atât de uşor, de data asta! I-o datorăm Alexandrei.

Preţul pentru o asemenea reformă? Detronarea spitalului din centrul luării deciziilor privind parcursul pacienţilor psihiatrici, scăderea numărului de paturi şi mobilizarea profesioniştilor din spital spre comunitate. Plus, un întreg efort legislativ, de formare a personalului în noile norme de lucru şi alocări de resurse bugetare pentru înfiinţarea noilor Centre. Nu e puţin, dar e necesar. Pentru că societatea se schimbă şi natura paşnică a românilor se schimbă sub presiunea sărăciei, a alcoolului, drogurilor, a pornografiei care a devenit ubicuă, a violenţei şi diminuării conexiunilor sociale. Este nevoie să nu ne mai întoarcem spatele de la „balaur“, să nu ne mai prefacem că nu există. 

Un ultim cuvânt despre discuţiile din spaţiul public din aceste zile: dacă cineva îşi imaginează că un individ capabil de asemenea atrocităţi va fi convins să renunţe la planurile sale macabre (fie că vorbim de crimă sau de trafic de persoane) în urma unui calcul raţional privind anii de puşcărie pe care i-ar putea lua, acea persoană nu înţelege modul de funcţionare a minţii unui psihopat. Politicienii nu vor avea de făcut nimic mai mult decât să ridice o mână în plenul Parlamentului, să dea interviuri în care să se laude cu marile lor realizări în lupta cu criminalii, pedepsele vor creşte cu câţiva ani, iar publicului îi va fi livrată o siguranţă falsă. Să nu-i lăsăm să scape atât de uşor, de data asta! I-o datorăm Alexandrei.


[i]{C} Câteva săptămâni mai târziu, ne-am dat cu toţii demisia, domnul Nicolaescu a bălmăjit ceva de interese politice ostile, apoi în locul lui a venit un domn care vindea maşini Ferrari şi lucrurile s-au prăvălit în uitare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite