O chestiune de confort

În anii ’70, la sfârşitul unui eveniment oficial, fostul preşedinte mozambican Samora Machel îşi exprima entuziasmul, de manieră memorabilă: Un singur adjectiv: mi-a plăcut!

Cuvintele liderului marxist s-au înscris comod în galeria inepţiilor cordiale, iar exotica perspectivă asupra morfologiei nu a rămas unică. Astăzi, anomaliile proliferează în diverse limbi, eliberate de rigiditatea regulilor odinioară obligatorii.

În ce îi priveşte, remarcabil de flexibili în exprimare, mulţi români schimbă categoria gramaticală, siluind-o cu seninătate, sau recurg la părţi de vorbire ce nu au îndeplinit niciodată rolul pe care ei îl decid ad hoc. Modificările par să urmeze regia unei comodităţi greu de uzurpat. Acum, când bizara construcţie ca şi – inventată febril dintr-o teamă nejustificată de presupuse cacofonii – s-a instalat pe vecie în limbajul majorităţii, calea e deschisă pentru noi malformaţii. O ilustrare de succes a fenomenului este recurenţa adverbului undeva, folosit ca adverb de timp. Mult mai recent decât aberantul ca şi, dar la fel de comun şi de supărător, undeva defilează zglobiu în cele mai banale situaţii – Ne vedem undeva după prânz; Evenimentul va avea loc undeva în toamnă; M-a sunat undeva pe la ora 3. Bucurându-se de asemenea popularitate, adverbul a divorţat de negura istoriei ce îl plasa în context spaţial şi a obţinut valoare temporală. În noua realitate, nu numai că nu creează perplexităţi, ci pare să asigure transmiterea mesajului, neridicând sprâncene nici atunci când se insinuează în exemple tragice şi producătoare de confuzii, precum Generalul ar fi murit undeva în 2013. Nimeni nu se întreabă unde anume ar fi murit generalul, deoarece a devenit evident că adverbul de loc joacă rolul celui de timp. Probabil că din ce în ce mai puţini vorbitori exprimă corect informaţia, recurgând la adverbul de timp cândva.

Asupra categoriei adverbului se profilează o anatemă lingvistică, undeva nefiind singurul exemplu de gândire răsucită. Cumva are un destin la fel de neaşteptat, produs în retortele alchimice ale minţilor aparent sofisticate. El nu reflectă, însă, o altă accepţiune, nici o corupţie lingvistică, pentru simplul fapt că nu reflectă nimic. În cele mai multe situaţii, cumva este, astăzi, un termen vid, un cuvânt de umplutură ce se întinde mândru, precum frunza de salată pe canapelele cu brânză – nu adaugă, dar nici nu reduce din savoare. Este un trist, dar insistent figurant, ce reuşeşte, deseori, să deplaseze dialogul de la însăşi esenţa sa. Astfel, se fac afirmaţii cum ar fi Ne-am certat, cumva, ieri; Filmul este, cumva, o comedie; Bărbatul era, cumva, decis să plece; Cumva, ea are dreptate; Articolul este un elogiu, cumva. Anumite exemple sugerează teama vorbitorului de a folosi termeni duri, îndrăzneţi sau excesivi. Astfel, cumva devine edulcorantul ideal, mereu la îndemână, dar utilizat ad nauseam, cu riscul de a sabota accepţiunea corectă a adverbului de mod.

Mai puţin contondenţi, dar iritanţi pentru percepţia vigilentă sunt termenii şi expresiile cărora nu li se poate aduce vreun reproş lingvistic, dar care propun o fatală stază a gândirii. Şi cum extrema comoditate în exprimare defineşte discursul multora, această inerţie îşi trăieşte nemurirea glorioasă. O ilustrare este recurentul substantiv zonă. Născut dintr-un snobism nejustificat, termenul irumpe în cele mai variate situaţii – în zona economicului, în zona socialului, în zona politicului, în zona sexualităţii, în zona teatrului. Clasicul substantiv domeniu pare să ameninţe prin însăşi desuetudinea sa periculoasă, vorbitorii aşa-zis elitişti preferând să îl evite.

O apariţie recentă, născută din spuma ignoranţei comode, este construcţia pe repede înainte. Dacă în anii ’90, ea cunoştea strict accepţiunea tehnologică referitoare la derularea benzii de casetofon sau de aparat video, azi, ea se împrăştie avid, indiferent de context. Un jucător de fotbal este transferat pe repede înainte, în saloanele de cosmetică se lucrează pe repede înainte, o supă cremă se pregăteşte în acelaşi mod, iar o bancă oferă, miraculos, creditul pe repede înainte.

Să îi reproşezi clişeului natura de clişeu este, desigur, deplasat. De altfel, termenii de salut sunt, de asemenea, străvechi formule ce nu mai atrag atenţia. Totuşi, noutatea agresivă şi inoportună a construcţiilor enumerate nu poate decât să forţeze gândirea într-un confort jenant, a cărui substanţă previzibilă închide discursul într-o mohorâtă sărăcie.

Probabil cea mai populară formulă, produs aplaudat al ultimilor aproximativ doi ani, este mândra expresie cu subiect şi predicat. Platitudinea şi spiritul său eliptic, de un ridicol remarcabil, nu provoacă surprindere. Din contră, ele promit să redea fermitatea sau intransigenţa vorbitorului, atunci când orice altă variantă ratează. Astfel, adverbe şi locuţiuni precum clar, răspicat, expres, tranşant, categoric, fără echivoc au încetat, abrupt, să fiinţeze, dintr-un capriciu de neînţeles. Incapabil să se abţină – ne înştiinţează o publicaţie – un jurnalist a spus-o cu subiect şi predicat, iar un anumit ministru s-a exprimat cu subiect şi predicat într-o chestiune de importanţă naţională. Cuceriţi de această coregrafie, unii vor risca, poate, să-şi imagineze un scenariu subversiv, în care îşi face apariţia şi un atribut, sau, tatonând terenul, chiar şi un complement. Situaţia s-ar agrava peste măsură în prezenţa unui inoportun nume predicativ şi ar deveni absolut incontrolabilă sub domnia unei serii formate din complemente de loc, de timp şi de mod…

Acest articol a fost publicat, în premieră, în Revista 22.