Odiseea spaţială 2014 (sau despre eutanasierea câinilor fără stăpâni)

Documentându-mă despre eutanasierea oamenilor în ţară şi-n lume, am aflat şi că la noi se vorbeşte mult mai mult despre cea a câinilor, problemele legate de semenii noştri minoritari sau defavorizaţi fiind, probabil, rezolvate deja sau nedemne de (permanentă) dezbatere publică.

Întrucât şi viaţa celor mai buni prieteni ai noştri contează, ca orice formă de viaţă lăsată de Dumnezeu pe Pământ, am decis să vorbesc şi despre eutanasierea câinilor, imediat după cea a oamenilor, cu –ireprimabil– mai multă duioşie însă.

Nu vă speriaţi. Nu s-a mai întâmplat nimic senzaţional, niciun copil n-a mai murit, niciun bătrân n-a mai fost sfâşiat, cel puţin nu atât de şocant încât să "ia faţa" importantelor noastre preocupări din aceste zile. Scriu aceste rânduri despre oameni şi câini, pur şi simplu, fără sentimentul actualităţii acute, dar cu nesfârşită tristeţe, rugându-vă şi de astă dată să nu cumva să mă simpatizaţi pentru ele, oricât de mult le-aţi împărtăşi şi dumneavoastră.

Nu am copii, nu întâlnesc maidanezi în centrul vechiului Cluj, unde am norocul să trăiesc şi să muncesc, nu am spaime sau obsesii legate de problema câinilor fără stăpâni, devenită în lumea kafkiană în care trăim o tulburătoare şi perenă dramă socio-umană. Ultima dată când m-a muşcat –rău– un "vagabond", acum vreo 10 ani, fugeam noaptea prin nisipul fin al Vămii Vechi, iar în clipa aceasta mă încearcă o adâncă nostalgie, pipăindu-mi cicatricea...  

Prin urmare nu sunt nici pătimaş, nici exagerat de subiectiv. Nici specialist, dar nici complet ignorant sau diletant. Nici rece, nici fierbinte. Părerea mea "căldicică" nu valorează, certamente, mai mult decât a oricărui cititor. Simt însă, din nou, un fel de datorie să mi-o exprim, ca de fiecare dată când public ceva. Iertaţi-mă.

Acum ceva vreme, Jolie, căţeluşa din Jibou a Renatei, concubina mea, a născut. Şapte "pupies", labradori pur sânge, rasă nobilă şi inteligentă* (în subsol, o necesară explicaţie). Aceşti căţei splendizi au reuşit să producă –mărturisesc– un fenomen din ce în ce mai rar în viaţa mea: să mă impresioneze până la lacrimi, la propriu. Atunci când mi-a trimis pozele (una dintre ele fiind cea de mai sus), prima mea reacţie, spontană şi sinceră, a fost de sorginte paternă: "Musai să luăm şi noi unul!", i-am zis cu patetism tipic masculin, imaginându-mă deja dezmierdând ghemotocul din pluş viu...

Atunci când raţiunea şi responsabilitatea sunt umbrite de dorinţe egocentriste şi instincte rudimentare, intervine salvator îngerul (nostru) păzitor. Al meu mi-a şoptit: " Da, bine...dar...după...? Ce va fi după...?". Brrrr! Aşa am început să mă gândesc ce se va întâmpla cu căţeluşa (mi-aş fi dorit să fie fetiţă) şi cu ce-o mai rămâne din sufletul meu, când şi dacă entuziasmul meu va fi trecut, ghemotocul va fi crescut ghem –apoi un respectabil câine de vânătoare–, răbdarea şi timpul meu liber vor fi scăzut, atenţia mea afectivă va fi predilect captată de alte entităţi (cum ar fi, de pildă, un copil...improbabil însă)...Sau când n-o voi mai iubi la fel ca la început, enorm. Sau atunci când o voi iubi mai mult decât îmi pot acum imagina, cu dependenţă, ca pe un om, însă ea, ca orice fiinţă muritoare, se va duce, după ceasul câinilor, într-o lume mai bună, lăsând un gol imens în viaţa mea?!

Oribilă şi egoistă fiinţă sunt, jalnică-i natura –mea– umană! Suntem "crud de generoşi" atunci când ne oferim voluntari să zămislim sau să schimbăm destine, să definim şi chiar să eliminăm libertăţi (ale altora), rezolvându-ne frustrările şi singurătăţile cu ajutor "extern" şi ne purtăm, în general, ca nişte mici Dumnezei ai unicului univers care contează de fapt pentru noi: viaţa noastră personală.

Păcate comitem cu toţii. Unii dintre noi însă –cu timpul, constat că mai puţini decât am crezut odinioară– le înţeleg la un moment dat şi, încă mai puţini, încearcă să le evite parţial, barem. Învaţă cu adevărat din experienţă, îşi decriptează corect trăirile şi nu prididesc să le facă utile –perfect legitim–. Se schimbă. Puţin, nespectaculos, plauzibil. Nu devin sfinţi peste noapte, nu au epifanii, nu patentează miracole, nu iau drumul Damascului (traseu nerecomandabil, de altfel, în această perioadă istorică). Nu ajung nici măcar oameni "de treabă", ci devin doar ceva mai buni, prin comparaţie exclusiv cu sinele/istoria lor, pricepând că altminteri nu pot avea o karmă bună, nu pot fi împăcaţi cu ei înşişi şi cu lumea înconjurătoare, totodată, într-o posibilă şi unică "simbioză a fericirii". 

Altfel spus, au mica revelaţie privată a faptului că odată ce eşti –doar– un om, prin naştere, nu poţi fi cu adevărat fericit dacă rău fiind, rămâi rău, prin creştere. Iar răutatea umană cea mai răspândită este nepăsarea faţă de viaţa de lângă tine (în toate formele ei), o altă faţetă a egoismului nostru infinit. Martor sunt...

Cu o tristă convingere, eu cred că e o mare greşeală ca aceşti câini fără stăpâni să fie sterilizaţi şi forţaţi implicit să trăiască în cuşti sau în adăposturi (de regulă) insalubre, să fie condamnaţi la perpetuarea promiscuităţii şi la ducerea până la capăt a vieţii lor mizerabile (ei nepurtând nici măcar păcatul nostru originar). Făcând din câinele străzii (un fel de "Gavroche", veritabil simbol al libertăţii şi al luptei inocente pentru ea), un sclav "microcipat" şi deparazitat, comportându-ne ca nişte sanitari ce igienizează poliţieneşte o formă de viaţă care îndrăzneşte să nu se alinieze normelor noastre glorioase, comitem un păcat imens, "justificat" sofistic şi sofisticat, în realitate mânaţi doar de o nevoie imperioasă de a ne hrăni ego-ul. Mai rău ca nişte "Crueli-De Ville"...

Nu consider că iubirea faţă de animale, indiferent de specia acestora, e un semn de profundă bunătate umană. Nu neapărat. Cunosc o grămadă de ticăloşi sadea, în varii grade, care hrănesc maidanezi sau dorm cu mâtze-n pat. Cred că avem, noi oamenii, o cantitate atât de limitată de iubire (e drept, fiecare om are o doză diferită, dar finită), încât în realitate nu ne putem permite s-o alocăm şi altor fiinţe, în afara oamenilor şi în special celor apropiaţi nouă. Dar nu despre iubire şi patetism e vorba aici, ci despre respect faţă de viaţă, în toate întrupările ei, despre umanism şi civilizaţie.

De-aş putea, aş construi pentru aceşti maidanezi minunaţi o maşină zburătoare, o arcă a câinilor vagabonzi de pe toată planeta, şi i-aş trimite pe toţi într-o odisee spaţială nesfârşită, departe, cât mai departe de toate binefacerile civilizaţiei noastre.

Iată însă că nu pot nici măcar să-mi asum responsabilitatea –maximă– a creşterii unui singur căţeluş inteligent, "rudă prin alianţă" chiar, aş putea zice. Ca atare, pentru a nu cădea într-un alt păcat major, cel al "ne-bărbăţiei", al neasumării unei opinii/decizii, nu-mi rămâne decât să aleg varianta (aparent) barbară, cinismul absolut: eu cred că eutanasia (sau uciderea lor asistată, fără durere) e soluţia corectă, civilizată, de departe cea mai realistă şi pozitivă, singura cu adevărat "umană"!

Desigur, dându-le acestor creaturi nefericite şansa să fie adoptate sau regăsite de stăpânii lor, într-un termen rezonabil. Deloc întâmplător, acesta e soluţia aleasă de cvasimajoritatea ţărilor civilizate, faţă de care noi suntem şi întotdeauna vom fi la genunchiul broaştei, în materie de orice fel de drepturi ale tuturor fiinţelor!

Nu, nu avem categoric dreptul să chinuim animalele libere, luându-le practic prizoniere şi oferindu-le toată "grija" noastră, într-o captivitatate sordidă, închizându-le într-un infern mai mult decât probabil, în loc să le trimitem fără chin (de ce credem oare că negreşit moartea "doare") către singura destinaţie posibilă, Paradisul Câinilor (iadul cred că există doar pentru oameni)! Mai ales atunci când "doza de grijă" cu care suntem dăruiţi prin născare e limitată, după cum ziceam, ca şi timpul nostru, şi atâţia oameni ar avea nevoie de noi...

Cu amărăciune,

* Rog să nu fiu acuzat de "discriminare canină". Există, ca şi în cazul oamenilor, câini deştepţi şi alţii mai puţin deştepţi, unele rase fiind de-a dreptul idioate. În vreme ce diferenţele între noi sunt individuale, la câini ele se manifestă la nivelul speciilor. Pe de altă parte, ca un bun cunoscător al "canis lupus familiaris", fost proprietar –sună groaznic, sclavagist, realizez acum– a zeci de câini (da, am avut chiar, la un moment dat, simultan, cinci câini superbi, trei "Dog" şi doi "Mastino") şi locuind "la curte" (cum ar zice bucureştenii), adăpostitor întâmplător a nenumăraţi câini ai străzii, afirm cu convingere că maidanezii sunt un fel de "popor evreu" al câinilor, prin determinare genetică mai inteligenţi si mai "competitivi", datorită vieţii lor grele şi nevoii permanente de a lupta pe viaţă şi pe moarte pentru supravieţuirea în "jungla de asfalt" a oamenilor.