Oleacă de obscenitate n-a omorât pe nimeni, dar nici nu l-a făcut mai deştept

Nu sunt un pudibond. Ştiu că, de când e lumea lume şi arta artă, publicul a apreciat nuditatea şi frivolitatea, iar artiştii nu s-au ferit de ele. Totuşi n-am cum pune în acelaşi sertar moral nuditatea lui David al lui Michelangelo cu înjurăturile birjăreşti şi nici nu pot înţelege de ce, de ceva vreme, mahalaua se pretinde mai des artă decât reuşeşte arta să devină cultură.

Nu sunt un pudibond. Mai înjur şi eu câteodată, când îmi ajunge cuţitul la os sau când simt că îmi trece, cum ziceau bunicii, alba prin ham. Nu de alta, dar trăiesc/trăim într-o lume suficient de şuie încât să fie nevoie uneori de o resetare a furiei. Poţi să faci asta în multe feluri, însă cel mai uşor e printr-o sudalmă mormăită pentru sine. Nu sunt expert în asta. Nu ştiu să le zic ca-n Ferentari sau ca-n Vadul Ungurului, dar mă descurc, dacă pot să zic aşa, onorabil. E drept, am avut şi de unde să învăţ.

În mahalaua copilăriei mele, „ăia mari” (golănaşii ce se zbăteau în ghearele pubertăţii) se distrau copios punându-ne pe noi, „ăia mici”, să repetăm în gura mare cuvinte cu „p”, cu „f” şi cu tot felul de alte rezonanţe obscene. Ne mai puneau şi să desenăm, „după dictare”, pe garduri (bine, eu n-am excelat niciodată la asta) tot fel de chestii pe care, de fapt, nici nu ni le imaginam prea bine, dar noi executam sarcinile întocmai şi la timp, căci era „mişto” (un fel de „cool” mai arhaic), era recomandabil (dacă voiai să fii acceptat în gaşcă) şi era şi, recunosc spăşit, provocator.

Odată – ghinion! - ne-a prins un preot bătrân. Noi, prichindeii din mahala, îl ştiam drept „popa”, numele lui adevărat fiind pe atunci un mister în lumea noastră ludică. Ocupaţi cu mingea şi cu alte lucruri temeinice, nu apucasem încă să pricepem nuanţele teologice despre Rai şi Iad. Aşadar, omul în negru era, pentru noi, doar „popa”. De altfel, mai nimeni (cu excepţia babelor ajunse pe la a patra tinereţe) nu zicea „uite părintele!” sau „vine preotul!”, ci „vine popa!”. În fine, prinşi în plin exerciţiu pornografic de către preot, ne aşteptam fie să ne rupă urechile, fie să ne dea câte un şut în fund (cum ar fi făcut miliţianul ori primarul). Dar n-a fost chiar aşa.

Bătrânul preot cu barba lungă şi albă s-a uitat la noi, omuleţii paralizaţi de frică, cu o blândeţe contrariantă, ne-a atins creştetele, uşor, cu vârfurile degetelor de la mâna dreaptă şi ne-a vorbit - kantian de-a dreptul - despre frumos şi bine, dar şi despre urât şi rău. Stăteam pe un şanţ acoperit cu iarbă prăfuită. Stăteam cu mucii atârnând şi cu gurile căscate, în vreme ce omul acela, despre care noi crezusem că o să ne cam ciufulească urechile,  ne vorbea simplu, ca şi cum ar fi fost din gaşca noastră, despre faptul că pe unele cuvinte nu-i bine să le rosteşti de faţă cu alţii. Şi că decât să zici cu „p” sau cu „f” mai bine zici de greblă, de lopată ori de frunzele copacilor.

Evident, nu ne-a transformat instantaneu în îngeraşii din icoanele bisericii. Nici n-avea cum şterge, în zece minute, mâzga ce ni se aşezase, peste sinapsele responsabile cu dilemele morale, în atâtea şi atâtea provocări din gaşca mahalalei. Însă unora ne-a folosit. Cât de cât. Măcar atât cât să ne gândim că, deschizând gura pentru a spune ceva, nu spui acel ceva doar pentru tine, ci şi pentru ceilalţi. Care poate că nu vor să audă acele lucruri strigate în agora.

În fine, ceea ce voiam să vă zic, de fapt, este că oleacă de înjurătură şi o ţâră de pornografie (înţeleasă aici prin prisma celui de-al doilea sens din DEX: „atitudine, faptă, vorbă obscenă”) n-au omorât pe nimeni şi nici n-au distrus lumea. Însă poate că ar fi cazul să fie un pic mai răruţe, că prea s-au răspândit în limbaj ca bălăriile pe marginea şanţului din mahala. Ne-ar folosi o „deburuienare” (mulţumesc ministrului Daea pentru expresie) peste tot, dar mai cu seamă în artă, căci în ultima vreme prea des suntem şocaţi pe ecrane, în expoziţii sau în sălile de spectacole cu obscenităţi fără noimă, în loc să ne uimească prestaţia artistică în sine.

Nu sunt un pudibond. Dar socot că poate că n-ar strica să încercăm să facem mai multă cultură prin artă şi mai puţină artă din vulgaritate. Recunosc, ideea poate părea să aibă un iz cam oţeţit, de Suzana Gâdea. Sau poate c-am îmbătrânit şi m-a cotropit pudibonderia ieftină. Ori poate că n-am avut eu norocul să am acces la arta contemporană care trebuie, fără să mai spun că la mijloc mai e şi scuza aceea antică despre excluderea gusturile dintr-o dispută.

Desigur, unii vor spune că, de când e lumea lume şi arta artă, oamenii au apreciat nuditatea şi frivolitatea, iar artiştii nu s-au ferit de ele. Aşa şi este. Însă, oricât de mult ne-am strădui, nu putem să punem laolaltă nuditatea lui David al lui Michelangelo cu înjurăturile birjăreşti auzite tot mai des şi obsesiv pe parcursul unor producţii artistice cu pretenţii. Aşa că, mă scuzaţi, o să mă încăpăţânez să cred că arta trebuie să civilizeze, să lumineze, să deştepte, şi nu contrariul.

P.S.: Cazul artiştilor de la Teatrul Nottara, care au fost apostrofaţi, în plină reprezentaţie, că folosesc prea multe expresii obscene, este o altă latură a chestiunii. Cred că spontaneitatea critică (după modelul scăpat din hăţurile minţii pe Facebook) este, într-o sală de spectacole, ceva mai jos pe scara civilizării decât obscenitatea de pe „scândură”...