Om bogat, om sărac

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Să presupunem că Dumnezeu îţi pune întrebarea "Cum ai prefera să mori, călcat de un Porsche sau de o Dacia 1300?" Cum răspunzi?

Istoria recentă dovedeşte că mult mai uşor se poate reconstrui o ţară afectată de pierderi materiale gigantice în urma unui război, decât o ţară devastată de agresiunea permanentă asupra indivizilor prin propagandă ideologică, având drept ţinte pervertirea mentalităţilor şi răsturnarea sistemului de valori. Regimurile totalitare, în rândul cărora comunismul îşi dispută nedecis cu fascismul întietatea, au dovedit că îndoctrinarea desfăşurată cu mijloace grosolane are eficienţa picăturii de apă care cade aparent inofensiv asupra pietrei, dar ajunge să-i afecteze în cele din urmă structura internă până la dezintegrare.

Propagada este prezentă şi în democraţiile occidentale, dar în forme mult mai subtile, iar mecanismul alternanţei la putere prin alegeri libere face ca dozele administrate partizan atât de “dreapta”, cât şi de “stânga”, să se anihileze reciproc. Ideologia comunistă s-a dovedit mult mai nocivă pentru că formele rudimentare de manifestare creau iluzia de imunitate individului agresat. Priveam amorf emisiunile TV în lipsă de altceva, participam obligat şi cu gândul aiurea la şedinţele UTC, dar nu realizam că zgomotul de fond reprezentat de “Cântarea României”, “Daciada”, filmele cu ilegalistul blând care ocupă biroul opulent al patronului obez sau cu ţăranul harnic făcut stăpân peste moşia chiaburului obligatoriu desfrânat şi lacom, mi se insinuau în creier ca un parazit. Doar aşa îmi pot explica reflexul condiţionat de “fobie” pe care nu mi-l pot reprima nici astăzi când aud cuvinte ca patron, privat, capitalism, în condiţiile în care sunt în viaţa reală, culmea, reprezentat de aceşti termeni.

Unul dintre paradoxurile societăţii româneşti este că a deveni bogat este o aspiraţie cvasi-generală, în schimb, la fel de generalizată este antipatia faţă de cei bogaţi. O ştire în care şoferul unei Dacii 1300 calcă un pieton este redată neutru în presă la rubrica diverse, pe când dacă acelaşi accident tragic este înfăptuit de şoferul unui Porsche, toată presa îl va condamna public pe “ucigaş”. Dacă o faptă infracţională este comisă de către un grup de tineri, oprobiul nu va fi îndreptat neapărat spre şeful grupării, ci dacă printre infractori se află fiul vreunui părinte înstărit, acesta se va concentra asupra sa. Subconştientul colectiv prezumă că, în ciuda oricărei statistici, conducătorii de limuzină sunt criminali în devenire, că bogaţii nu stau în locuinţe, ci în “palate”, iar ei nu nasc copii, ci “beizadele”. Sărăcia este socotită virtute, iar bogăţia un păcat proporţional cu mărimea contului bancar, deşi numărul de accidente rutiere produse de “rable” este de câteva ori mai mare decât cel de “limuzine”, iar puşcăriile gem de infractori care provin din medii “proletare”.

Această percepţie este una dintre cauzele pentru care capitalismul, termen care desemnează de fapt piaţa liberă, este respins organic, iar politicienii, inclusiv cei care se pretind de dreapta, conştienţi de acest fapt, evită sistematic să se declare partizani ai unicii forme de organizare socială descoperită deocamdată care aduce progres şi bunăstare. Rar auzi pe scena dezbaterii publice o voce care să prezinte curajos avantajele capitalismului, să îşi asume riscul de a prezenta diferenţa fundamentală dintre cele două sisteme, unul utopic al “egalităţii tuturor”, iar celălalt validat economic, al “egalităţii de şanse pentru toţi”.

Pe acest fond, câştigă audienţă manifestări cu accente naţional-comuniste precum documentarul îndreptat împotriva exploatării gazelor de şist difuzat recent în “prime time” pe un post naţional de ştiri. Un realizator care, în buna tradiţie a nepotismului de tristă amintire, îşi distribuie atât fiica cât şi soţia, sau cel puţin rude apropiate dacă e să judec după coincidenţa de nume, în rolurile principale ale unui material anti-sistem, ar trebui să fie puţin credibil şi să nască întrebarea legitimă dacă mobilul unei astfel de creaţii nu ascunde interese obscure. Într-un subliminal grotesc, pe ecran defilează în fundal politicieni, feţe cunoscute din lumea finanţelor mondiale, dar şi figura preşedintelui permanent al Consiliului European, intercalate de chipuri vampirizate cu gura murdară de sânge. Procedee de manipulare atât de groteşti te duc cu gândul la era cotidianului de partid “Scânteia”, în care imperialismul american era caricaturizat sub forma unui obez cu joben, alergând cu satârul în mână pe sărmanul sărac.

Formele de protest anti-capitaliste sunt acceptate şi necesare în lumea care nu a cunoscut grozăviile comunismului, fiind supapa prin care derapajele politicienilor sunt supuse controlului social, dar într-o societatea încă în convalescenţă, acestea riscă să amâne însănătoşirea. Manifestările de stradă anti Roşia Montană sau împotriva exploatării gazelor de şist, dincolo de temerile justificate de suspiciunile de corupţie sau abuz ale politicienilor şi corporaţiilor, riscă să mărească debitul curentului anti-capitalist, cu consecinţe dramatice într-o societate labilă care nu a ajuns să cunoască deplin avantajele pieţei libere. Singura mea îngrijorare reală legată de aceste manifestări de protest, cu a căror parte dintre solicitări chiar mă simt solidar, este ca nu cumva bunacredinţă de care dau dovadă majoritatea protestarilor, să fie deturnată în direcţii contrare interesului public general.

Societatea românească simte nevoia eliberării de idei preconcepute, să-şi cultive în mentalul colectiv că responsabilităţile sunt individuale, că gravitatea faptelor unora nu are legătură cu starea lor socială şi materială, în caz contrar, însemnând că rămâne încă tributară unui sistem apus, cel al “autobiografiilor”, al recunoaşterii sociale bazate nu pe merit, ci pe criteriile subiective ale “originii sănătoase”.

Până la urmă, oasele îţi sunt rupte la fel şi călcat de Dacie şi călcat de Porsche, nu-i aşa?  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite