Omul care dansează

Acum doi ani am scris despre vecinii care ar omorî pe cineva fără să clipească, liniştindu-şi conştiinţa cu faptul că apără holul blocului de microbi. Nu am crezut că omul acela va mai trăi. Are pe faţă, de când îl ştiu, ceva ce nu pare a fi doar o măsea umflată.

Despre bucureştenii care ar comite o crimă fără să stea pe gânduri

Când erau -20°C afară, în mijlocul crivăţului, dormea pe pământ, în spatele blocului. Nu pe o bancă, nu pe nişte cartoane, ci pe pământ. Când ningea, dormea în zăpadă, în parc. Colegii lui de dormit în stradă, de pe Nicolae Constantinescu, aveau o păturică şi stăteau lipiţi unul de altul când erau -20°C. Omul acesta nu a avut niciodată păturică, şi nici altceva, în afară de o haină pe el.

Era cam abătut când vorbeam cu el, însă nu părea supărat. Îmi mai povestea despre cum a lucrat el în cinematografie, fusese tehnician sau operator, ceva pe acolo. Apoi zicea de nevastă, cum a plecat din casă şi nu s-a mai întors.

Am crezut că a murit, însă anul trecut l-am văzut din nou. La fel de abătut, însă nu supărat. Era cu aceeaşi haină, iar de dormit, tot pe pământ, în mijlocul crivăţului.

Am crezut că a murit, însă zilele trecute l-am văzut din nou. Umflătura de pe faţă era la locul ei, însă în rest părea puţin schimbat. Şi-a pus pantaloni albi şi un fel de pălăriuţa mai ascuţită pe cap. Şi era vesel, pus pe glume, vorbăreţ, nu că data trecută. Ba chiar a început să danseze. M-a rugat să-i dau şi lui pozele, i-am promis că le scot pe hârtie şi i le duc. Dacă nu moare până atunci...