Omul cu două suflete

Fără a fi un specialist în ale politicii dâmboviţene, dar cu ştate vechi de excursionist pe cărările întortocheate ale societăţii românesti, nu pot să nu mă declar uimit - a câta oară? - de permeabilitatea convingerilor românilor, a celor politice în particular.

Asumându-mi riscul de a fi interpretat într-o cheie politică, mi-am exprimat, mai deunăzi, dezaprobarea faţă de evoluţia din ultimele două săptămâni a percepţiei publice faţă de domnul Crin Antonescu. Mai exact, despre transformarea destul de abruptă a percepţiei negative, aparţinând unei părţi a mass-media şi a electoratului implicat, într-o poziţionare pro Antonescu. Această nouă poziţionare pro Antonescu nu se manisfestă neapărat explicit, nu îi auzi spunând că este un politician extraordinar, benefic pentru România şi că de-abia aşteaptă să îl vadă preşedinte. Însă, prin raportare la vehemenţa cu care lansau acuzaţii fundamentale la adresa acestuia, nu mai departe de acum două săptămâni, noua abordare este caracterizată, în cele mai fericite cazuri, de o pasivitate non-agresivă atunci când vine vorba de Crin Antonescu.

Dacă, nu cu mult timp înainte, şeful liberalilor "era împotriva statului de drept", "reprezenta un pericol la adresa independenţei justiţiei", "proteja, alături de psd-işti, infractorii din partide", "se manifesta împotriva valorilor europene", iată-l, astăzi, generând titluri neutre în ziare, dispărând din discursurile analiştilor care-l înfierau zi şi noapte sau chiar născând comentarii apreciative.

Numai proştii sunt consecvenţi, indiferent de argumentele aduse, spune o vorbă populară. Şi este adevărat. În plus, acceptarea greşelilor, schimbarea modului în care te raportezi la oameni sau la faptele acestora, atunci când există argumente în favoarea schimbării, înseamnă, în ultimă instanţă, a da dovadă de cinste intelectuală. Prin urmare, nu schimbarea atitudinii critice faţă de Crin Antonescu deranjează, cât rapiditatea cu care se întâmplă acest lucru.

Pentru că, oricum ai întoarce-o pe toate părţile, această schimbare bruscă înseamnă, pentru mine, un singur lucru: inconsistenţa aparatului critic propriu.

Printre persoanele care-mi suportau aceste zbateri existenţiale se număra şi un amic care se afla în situaţia descrisă mai sus. Bineînţeles că printre argumentele cu care mi-a biciuit nedumerirea a fost şi acela menţionat: oamenii inteligenţi au puterea să recunoască când greşesc. Nimic mai adevărat şi demn de admirat!

Însă, atunci când vorbim de valori fundamentale: statul de drept, independenţa justiţiei, protejarea infractorilor, facem referire la principii etice şi morale care sunt adânc înrădăcinate în mentalul colectiv şi care sunt o componentă importantă a motorului evoluţiei umane. Condamnarea celor care atentează la aceste valori nu mai ţine de simpatiile politice sau, mai bine zis, nu ar trebui să aibă legătură cu partizanatul politic. Vorbim de atacuri extrem de periculoase la adresa stabilităţii funadamentului societăţii moderne şi, prin urmare, mă declar incapabil de a înţelege schimbările bruşte de direcţie în această situaţie şi, cu atât mai puţin, de a le considera fireşti.

Să facem un mic exerciţiu de logică. Dacă atacul la statul de drept este un derapaj fundamental, reevaluarea celui care iniţiază acest atac presupune două explicaţii:

1. Ori atacul in sine este acum acceptabil şi nu este considerat, cu adevărat şi în adâncul fiinţei, o crimă oribilă ceea ce uşurează şi explică reevaluarea.
2. Ori atacul nu era considerat atunci un derapaj fundamental, ci era folosit doar ca un argument ipocrit în fundamentarea opiniilor adverse faţă de Crin Antonescu.

Discuţia nu este despre despre politică, iertată-mi fie îndrăzneala! Crin Antonescu este doar un exemplu, aflat la îndemână. Un exemplu al uşurinţei cu care românii reevaluează de 24 de ani absolut orice şi al lejerităţii cu care trec peste orice disonanţă cognitivă, fără a fi afectaţi câtuşi de puţin. Este o discuţie despre senzaţia de inutilitate a oricărui demers de promovare a valorilor şi a principiilor juste, în lipsa unui corpus naţional care să înţeleagă că un neam care aplică aceste principii şi valori cu jumătăţi de măsură, prin selecţie confortabilă, nu va deveni niciodată o naţiune.

Este un strigăt către cei care sunt la un pas de a ceda, de a se alătura majorităţii. Un îndemn la reevaluarea personală, mai degrabă decât a altora. Şi, în ultimă instanţă, o întrebare ce-mi stă pe buze de 24 de ani: oare mai avem vreo şansă?