Omul fără de care aş fi fost un nimeni

Chiar dacă nu în fiecare an am reuşit să ajung acasă de Crăciun, întotdeauna am fost la Galaţi pe 27 decembrie. Mica noastră căsuţă ne adună pe toţi într-însa pentru a ne bucura cu cea fără de care „familia Duminică“ nu ar fi existat vreodată. Mica poveste de mai jos, este despre ea...

Domnului Casian, vecinul nostru de vizavi, i-am spus „sărut-mâna“ până aveam vreo 15 ani. M-am oprit în momentul în care el m-a rugat să folosesc orice altă formă de salut care să nu implice pupatul unei părţi a corpului, nu de alta însă îl salutam aşa chiar şi atunci când eram cu o fată pe lângă mine. Am zâmbit şi l-am rugat să facem o excepţie atunci când e mama prin preajmă, nu de alta însă dacă aş fi salutat o persoană mai în vârstă decât ea cu o altă formulă decât cu cea amintită mai sus, m-ar fi beştelit destul de rău acasă spunând că nu am arătat respectul cuvenit şi că o fac de ruşine.

Eu nu o ţin minte pe doamna Casian. Murise atunci când eu eram destul de mic şi tot ceea ce ştiam era că mama şi dumneaei fuseseră prietene. Mama o respecta foarte mult pentru faptul că era o gospodină şi o soţie desăvârşită, dar mai ales pentru dorinţa ei „de a lăsa ceva în urmă“. Nu avea copii, însă „ceva-ul“ pe care dorea să-l lase celor dragi era gospodăria, care era, în mod evident, cea mai mândră din tot cartierul. Domnul Casian avea doi copii dintr-o căsătorie anterioară, aşa că Doamna era conştientă că de ceea ce ea gospodăreşte va avea cine să se bucure.  

Cu mama schimba reţete de prăjituri şi nu de puţine ori îi „îmbunătăţea“ ştiu eu ce prăjitură cu un „touch“ personal. De obicei, inovaţia consta în scoaterea unui ingredient scump sau folosirea unuia de calitatea mult inferioară, nu de alta însă doamna Casian era soţie de contabil, iar mama de muncitor docher. Aceasta diferenţă de statut era evidentă doar în apelativele cu care se adresau una alteia, mama adresându-i-se cu „Doamna Casian“, iar Doamna cu „Coana Lina“.

Tata nu privea cu ochi buni această relaţie de prietenie, mai ales din momentul în care o maşină neagră venea destul de des la poarta domnului Casian. Era contabil la o serie de unităţi de alimentaţie publică şi vestea că avea probleme cu legea nu a surprins pe nimeni. Condamnarea sa la locul de muncă s-a suprapus cu îmbolnăvirea Doamnei Casian, care a căzut la pat, şi care avea nevoie de ajutor. Mama o ajuta zilnic, fără ca tata să ştie, ducându-i de mâncare, hrănind-o şi spălând-o, atunci când era cazul. Seara, înainte de culcare, cât tata era la toaletă, fugea la Doamna să o pieptăne.

Cu foarte puţin înainte să moară, doamna Casian a făcut o listă cu toate cele agonisite astfel încât cei ce vor rămâne după ea să ştie de unde să le ia. Mamei i-a spus ce şi cum şi a rugat-o ca anumite lucruri să le ia pentru ea şi familia ei, fără ca domnul Casian să ştie. Mama i-a mulţumit şi i-a spus că nu poate sa ia nimic pentru simplu motiv că „prietenii ţi-i ajuţi şi-atât“, şi pentru că dacă ar fi luat orice, ar fi simţit că „se murdăreşte“. Mama a fost cea care a vegheat-o în momentul trecerii dincolo, străjuind-o cu lumânarea aprinsă şi tot ea a ţinut-o de mână atunci când inima ei a încetat să mai bată. Ultima rugăminte pe care a primit-o din partea Doamnei a fost să-i spună „lui Ticu“ unde erau nişte bijuterii. Nici prin cap nu i-a trecut vreodată să facă altceva decât să transmită mesajul şi să se retragă să-şi jelească prietena.

Povestea asta o spun în ziua în care mama mea împlineşte 79 de ani doar pentru a sublinia că, prin mine şi prin fraţii mei, mama mea a „lăsat ceva în urmă“. Ea, „ţiganca“ fără de carte din satul Negrileşti de lângă Tecuci, este cea care m-a învăţat de fiu omul de astăzi, „gospodărindu-şi“ sentimentele şi dojanele astfel încât să rămân pe drumul care trebuia. De la ea am învăţat, şi continui să învăţ, o mulţime de lucruri: „să crezi în tine“, „să înţelegi că nu poţi cere până nu dai“, „să crezi în oameni“, „să faci bine şi celor care te-njură“, „duşmanilor să dai pâine şi apă“, „să ierţi“, „să iubeşti“, dar mai ales „să trăieşti fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima“. De la ea am învăţat ce înseamnă „familia“ şi nu cred că voi putea să egalez vreodată puterea ei de a se sacrifica pentru cei dragi.

Astăzi, mama mea împlineşte 79 de ani. 42 mi i-a dăruit. Fără ea, şi fără omul imens din ea, nu aş fi existat. Sau dacă s-ar fi întâmplat, aş fi fost un nimeni...