Ora de religie şi efectul de bumerang

Ca mai toate dezbaterile de la noi şi aceasta privind ora de religie în şcoli a degenerat în felcăreală disgraţioasă. În stilul obişnuit al ziselor noastre televiziuni de ştiri, mai toţi s-au grăbit să facă rating şi din acest subiect atât de sensibil şi atât de greşit abordat.

L-au pus pe o pistă greşită mai întâi cei care l-au provocat în numele drepturilor şi libertăţilor omului, fiindcă situarea lor pe poziţii partizane a influienţat echidistanţa discuţiei, aşa încât ceilalţi au sărit în apărare cu aceleaşi mijloace propagandistice.

Am văzut profesori, jurnalişti şi politicieni zbătându-se fără argumente, sau cu argumente fragile împotriva religiei obligatorii în şcoli. Cu informaţie precară, cu exemple din alte ţări fără relevanţă…Nici ceilalţi, apărătorii cauzei n-au stat mai bine, dezvoltând mulţi dintre ei o retorică la fel de găunoasă şi vizibil partizană. Întrebată cum se desfăşoară concret o oră de religie la şcoala unde predă şi pe care venise să o reprezinte ca un exemplu de liberalism şi democraţie, având în vedere cele 18 culte la care s-ar afla conectată respectiva instituţie de învăţământ, o profesoară foarte gureşă şi lăudăroasă a ocolit subiectul revenind la frazele sentimentale şi patetice de mai înainte care nu convinseseră pe nimeni.

Nici profesorul băcăuan mândru de demersul lui anti…şi decizia juridică obţinută n-a fost mai elocvent, mai ales că dumnealui care s-a războit cu ani în urmă cu icoanele din şcoli poate fi acuzat de… obsesii. Nimeni, în mai toate dezbaterile la care am asistat n-a fost în stare să discute la obiect programa, calitatea orelor de religie şi a profesorilor, adevărata problemă cred a acestei discuţii, ca să putem înţelege de ce acest spaţiu din orarul şcolii nu poate fi abordat şi ca oportunitate pentru o educaţie etică şi spirituală adevărată. N-am aflat nici dacă supărarea vine de la modul de iniţiere în catiheza ortodoxă şi nici dacă părinţii, elevii şi-ar dori să înveţe altceva sau altfel la acest obiect, nu doar din simplă fantezie sau extravaganţă ci dintr-o dorinţă firească de a îmbunătăţii calitatea educaţiei. Am înţeles însă cu prisosinţă că mai nimeni din cei chemaţi să decidă nu e pregătit să abordeze problema subtilă a vieţii sufleteşti sau spirituale, care are atâtea componente printre care şi credinţa. Mai ales la vârstele scolare. A apărut la un moment dat un psiholog dispus să ne îndrepte spre resorturile intime ale individului prin prizma principiului autodeterminării, al  raportului dintre dorinţe şi posibilităţi, doar că argumentele acestuia au fost rapid acoperite lozinci şi discursuri pro domo.

În fine, apariţia într-o emisiune a academicianului Alexandru Zub, cunoscutul istoric ieşean, a cărui biografie de om încercat cu o viaţă de grele persecuţii, un model de intelectual în deplină libertate a spiritului, a făcut ceva lumină în această chestiune. Domnul profesor ne-a îndemnat cu calm şi greutate să nu ne încrâncenăm şi urmându-l pe istoricul Xenopol, citat de domnia sa, să facem să crească binele din jurul nostru. Dar nu e acesta un precept creştin? Fără patos, el care a biruit suferinţa în închisorile comuniste prin dârzenie şi credinţă a invocat blând şi convingător puterea omului de a se reclădi interior prin cunoastere, prin credinţă, prin speranţă, idealuri tot mai străine civilizaţiei pragmatice de azi.

Modelul pe care l-ar putea reprezenta academicianul Alexandru Zub e unul de factură umanistă, dar sunt atâţia alţi mari intelectuali din zona ştiinţelor exacte care pot face o pledoarie asemănătoare pentru valori morale şi spiritualitate înalte, care se pot deprinde de ce nu, din primii ani de scoală.

Mai ales la ora de religie, alături de alte obiecte precum româna, istoria , educaţia cetăţenească, artele care au programe la fel de precare bune de  reclamat la  CCR. Cu alte cuvinte problema stă în altă parte şi ea a fost pusă greşit. Cu un simplu NU pe care acum îl vedem îndreptat împotriva orei de religie nu se poate obţine decât alt NU, ceea ce s-a şi întâmplat. Vezi rezultatele în procente ale opţiunilor pentru ora de religie, un efect de bumerang pentru care cei care au pornit războiul se fac vinovaţi. Un adevăr simplu ne spune că pentru a ne putea manifesta libertatea de opţiune, alegerea, fie şi în materie de credinţă avem nevoie să ştim mai întâi între ce şi ce trebuie să alegem. Cu elevi care la ora de religie vor sta pe coridoare, sau la cancelarie (?!) cu alţi copii care vor fi priviţi chiondorâş de colegii lor  din cauza acestei inevitabile marginalizări sau, pe de altă parte cu acelaşi statut de disciplină de umplutură pe care îl are religia în şcoli nu vom rezolva nimic.

Nici dezbaterea privind locul de muncă al profesorilor specializaţi nu e mai puţin derizorie, ca să nu mai vorbim despre deplasarea discuţiei înspre problemele de cult religios.

În orice caz dezbaterea cu pricina ar putea să dea multora de gândit şi nu în ultimul rând instituţiilor mass-media, televiziunilor care au mai ratat o ocazie de a produce argumente în faţa unei societăţi dezorientate, pusă pe scandal. În locul lor aş fi programat de exemplu, la ore de vârf un spectacol care se joacă la Teatrul Naţional din Craiova intitulat Profu de religie şi care chiar pune just problema. El n-a fost creat acum, din raţiuni oportuniste, ci de ceva vreme de către nişte tineri (vor mai fi poate şi alţii) cu viziune în această problemă ca şi în altele de altfel. Dar cine-i întreabă şi mai ales cine-i ascultă.