Orfelinatele, ghetouri comuniste

Dictatura lui Ceauşescu a omorît mii de copii din orfelinate. Samsarii postcomunişti au făcut averi vînzînd suflete în străinătate sub oblăduirea autorităţilor.

În primele zile după căderea comunismului şi apoi ani la rînd, presa autohtonă dar mai ales cea internaţională a realizat reportaje cutremurătoare despre copiii din România bolnavi de SIDA, despre copiii din orfelinate şi despre aşa numiţii „copii ai străzii“. Toţi aceştia aveau în comun lagărele lui Ceauşescu populate cu sufletele inocenţilor. Potrivit UNICEF, 700 de orfelinate adăposteau în jur de 100.000 de copii. Presa străină a publicat sute de reportaje din orfelinatele în care 60% dintre copiii abandonaţi în maternităţi şi internaţi în aceste ghetouri, cu handicapuri foarte grave, mureau după doi-trei ani. Subnutriţia şi asistenţa medicală precară, lipsa medicamentelor sau a interesului medicilor erau principalele cauze ale morbidităţii infantile. Cei care scăpau pînă la a deveni majori şi a fi aruncaţi în stradă din acele stabilimente rămîneau cu sechele pe viaţă. Unii dintre ei reuşeau să-şi găsească un loc de muncă şi să se integreze social, dar cei mai mulţi erau expulzaţi sau discriminaţi de societate, aşa cum se întîmplă şi acum în bună măsură cu orice minoritate: etnică, religioasă, sexuală şi încă altele. Alţii, ajunşi la periferia societăţii, deveneau infractori, victime ale politicii demografice a dictaturii comuniste care interzicea avorturile. Au murit mii de copii, au murit mii de femei care au încercat să scape de sarcină prin metode băbeşti, unele dintre ele de-a dreptul barbare.

În 1990 am mers cu un coleg de la revista la care lucram la un orfelinat din Bucureşti în ajunul Crăciunului. Copiii au tăbărît pe dulciurile şi hainele cumpărate cu sprijinul colegilor, trăgeau de pulovere, de pantaloni, de ciorapi, cei care reuşeau să pună mîna pe un obiect de îmbrăcăminte fugeau şi se ascundeau sub paturile de fier roase de rugină. Şi nu mai ieşeau de acolo. Mulţi dintre ei erau dezbrăcaţi, goi-puşcă, numai piele şi os. Cînd am vrut să plecăm, au tăbărît pe noi ciorchine, ne ţineau de haine, se rugau să mai stăm. „Ia-mă în braţe, ia-mă cu tine acasă“, se rugau. Unii se legănau într-una pe paturile ruginite, sufereau de autism, de tulburări de comportament sau de alte boli psihice. Înăuntru mirosea a urină, a rufe nespălate şi a transpiraţie de copil.

Orfelinatele erau împînzite de şobolani, copiii sufereau de foame, de frig, erau spălaţi cu furtunul cu apă rece. Îngrijitoarele însă o duceau bine, luau mîncarea de la gura copiilor, iar ca să nu fie întrerupte din croşetat îi băteau ca pe animale. După decembrie ’89, au început să sosească tiruri cu alimente şi haine din Occident. Multe opreau la porţile orfelinatelor. Dar copiii tot înfometaţi şi dezbrăcaţi rămîneau, pentru că ajutoarele umanitare erau dosite şi duse acasă de personalul acelor ghetouri, de la director la îngrijitoare şi medici.

Copiii din orfelinate, o marfă pentru samsarii de suflete

Încă din 1990 adopţiile internaţionale ale copiilor din orfelinate sau provenind din familii sărace au devenit o afacere pentru unii avocaţi, agenţii înfiinţate ad-hoc, oficialităţi sau persoane „civile“. În lipsa unei legislaţii clare, copiii instituţionalizaţi erau o marfă pentru aceşti intermediari care îi plasau familiilor din ţările occidentale contra a zeci de mii de dolari. Raportorul pentru România al Uniunii Europene, baroana Emma Nicholson, declara la începutul anilor 2000, în presa străină, că în zece ani peste 30.000 de copii au fost înfiaţi de familii din Occident. Publicaţia „Sunday Times“ o cita la vremea respectivă că „a estimat că vînzarea de copii, în care aceştia erau scoşi la licitaţie, a generat un miliard de dolari pentru oficialii şi intermediarii care au acţionat ca facilitatori pentru agenţiile de adopţii internaţionale“.

În 2004, adopţiile internaţionale au fost interzise prin lege, în urma unui scandal mediatic provocat de traficul de copii. Decizia guvernului Năstase a dus însă la situaţia în care din cei aproape 60.000 de mii de copii abandonaţi sau orfani, instituţionalizaţi sau daţi în grija asistenţilor maternali, doar un procent infim au fost adoptaţi. Familiile din România care vor să adopte un copil trebuie să aştepte şi 5-6 ani, multe dintre acestea renunţînd între timp.

Simbrie pentru părinţi contra afecţiunii pentru copii

Cei mai mulţi experţi în domeniu susţin că legislaţia adopţiilor trebuie relaxată, inclusiv sau mai ales în ceea ce priveşte adopţiile internaţionale. În momentul de faţă, legea prevede că cetăţenii străini pot adopta un copil din România doar dacă sînt rude de pînă la gradul patru cu acesta sau dacă unul dintre soţi este cetăţean român. Restricţiile respective fac aproape imposibile adopţiile internaţionale, iar forurile legiuitoare ezită să facă mai permisive condiţiile în care un copil care trăieşte traumatizat într-un orfelinat să aibă şansa de a fi adoptat de o familie dintr-o ţară europeană în care să primească ceea ce i-a lipsit cel mai mult, anume afecţiunea.

Pe de altă parte, aceiaşi experţi se tem că o relaxare necontrolată, prea permisivă a legislaţiei adopţiilor internaţionale ar putea duce din nou, într-o ţară săracă şi coruptă cum este România, la traficul de copii  din anii ’90.

O problemă extrem de complicată, dar care ar putea fi abordată de forurile legiuitoare, este aceea de a găsi soluţii prin care copiii din orfelinate să fie recuperaţi de familie. Adică să fie aduşi acasă. Sigur că multe familii nu îşi vor „revendica“ niciodată copiii, la fel cum nu au vrut să-i mai vadă de cînd i-au părăsit în maternitate. Sau de cînd i-au internat la orfelinat. Să li se dea familiilor sărace de către stat o simbrie contra afectivităţii? Da, asta prevede o hotărîre a guvernului de la începutul lui ianuarie. În contextul în care pînă la sfîrşitul anului se va finaliza dezinstituţionalizarea copiilor şi desfiinţarea orfelinatelor, conform Hotărîrii de Guvern, se va încuraja plasamentul în familie sau la rude prin acordarea unei indemnizaţii de sprijin de 400 de lei lunar. Cum se vor purta oare aceste familii cu copiii pentru care vor primi bani pentru îngrijirea sufletelor lor? O întrebare retorică, desigur.

George Arun - Deutsche Welle