Ovidiu Şimonca: „În viaţa asta mai trebuie să şi dăruieşti, nu să te gândeşti numai la tine”
0
Ceea ce avea să se întîmple în decembrie 1989 v-a schimbat complet parcursul profesional, după cum a schimbat societatea în care a face presă liberă timp de 23 de ani a devenit ceva firesc. Întrebarea este: în această nouă lume, cu atîtea opţiuni profesionale şi de carieră, ce rol a avut şi are pentru dvs. familia?
Ovidiu Şimonca: Nu sînt în postura să dau sfaturi, să spun cum e mai bine sau nu. Din acest punct de vedere, nu judec pe cei care sînt căsătoriţi, pe cei care au copii, pe cei care sînt singuri, pe cei care nu vor să aibă copii, pe cei divorţaţi. Nu ştii ce resorturi îi ţin împreună sau ce elemente îi fac să se despartă. De exemplu, am cunoscut un cuplu care nu putea să aibă copii. Au încercat toate tratamentele posibile, au consultat o puzderie de medici, au fost şi la preoţi, au căutat soluţii. La un moment dat, ea i-a spus: „asta e, dragul meu, soarta ne-a adus împreună, dar nu vom avea copii“. Şi au întrerupt toate tratamentele, toate chinurile, toată zbaterea. Şi, peste şase luni, ea a rămas însărcinată, iar astăzi copilul lor a crescut, e sănătos şi inteligent.
Nu fac parte din categoria celor care cred că dacă ai o familie trebuie să te împopoţonezi cu ea, să te consideri superior altora, eventual să aduci discuţia pe un teren ideologic, conservator, că uite, aşa e just, să ai o familie, eventual doi copii, să mergi duminica la biserică, să nu faci dragoste în posturile mari şi să votezi cu Băsescu că apără statul de drept, e „de dreapta“, şi dreapta e pro-familie şi susţine tradiţia familiei româneşti.
Aşa pusă problema, aceasta devine simplistă şi este o formă de excludere a celorlalţi. Pentru că viaţa e mult mai derutantă şi mai imprevizibilă decît sertăraşele ideologice. De ce să fie arătat cu degetul colegul meu de liceu, care locuieşte şi acum cu mama, care este bolnavă şi aproape oarbă, coleg ce se chinuie cu un salariu de profesor de liceu, face şi piaţa, face şi de mîncare şi caută să suplinească absenţa unei relaţii cu preţuirea pe care o arată unor adolescenţi ce se pregătesc de Bac? De ce să fie arătată cu degetul fata care şi-a sacrificat familia – rămînînd singură – tocmai pentru a fi performantă într-un domeniu ca muzica sau arhitectura? De ce să-ţi condamni amicul care îmbătrîneşte fără copii, lîngă o soţie destul de pisăloagă, cînd ştii că el are calităţi numeroase, cea mai importantă: este altruist şi te poate ajuta, atunci cînd ai nevoie, te poate împrumuta cu o sumă de bani sau, pur şi simplu, poţi bea o bere cu el, fiind un interlocutor vivace şi spumos, sau poţi vorbi cu el la telefon, oricînd, şi la miezul nopţii, cînd simţi că ţi s-au înecat corăbiile? Şi, în definitiv, ce te deranjează dacă un amic e homosexual sau dacă o cunoştinţă de familie are înclinaţii lesbiene? De unde furia asta, cîtă vreme viaţa ta nu e de nimic influenţată dacă amicul e homosexual şi cunoştinţa de familie este lesbiană?
În viaţa privată a oricui, mă feresc să dau sfaturi, să acuz, să compătimesc sau să mă bag. Acum am o familie la care ţin, o soţie minunată şi drăgăstoasă (căreia i-am dedicat volumul de interviuri Pot să vă mai enervez cu ceva?, scriind un motto: Mihaelei, intervievata mea de toate zilele şi nopţile) şi doi copii cu care mi-a drag să mă joc, să mă plimb: Ovidiu-Alexandru şi Daria Maria (iertare, dar normele academice influenţează şi înregistrarea la primărie: primul copil are numele scris cu cratimă, aşa erau normele atunci, al doilea, fără, că s-a schimbat ortografia).
Dar eu mai am un copil, Iulian-Dragoş, din prima căsătorie, care a împlinit 20 de ani şi este stabilit, cu fosta soţie, în Italia, unde a dat Bacul, cu toate probele susţinute în italiană, pe care a învăţat-o foarte bine, în ultimii şapte ani, de cînd este acolo. Ştiu cum este să fii divorţat, ştiu cum este să fii singur, ştiu cum este să fii însurat. Din punctul meu de vedere, cel mai bine este să ai o familie. La un moment dat, oricît ai fi de cocoş, singurătatea te doboară, ai nevoie de un suflet (pereche) lîngă tine. Ai nevoie de copii, în viaţa asta mai trebuie să şi dăruieşti, nu să te gîndeşti numai la tine şi cum să-ţi fie doar ţie bine. O vorbă cu Mihaela şi o privire către copii mă remontează. O profesie care să-ţi placă şi o familie de care să-ţi fie drag ar fi tot ce-i trebuie unui om întreg. Eu sînt mulţumit că am ajuns aici. Şi în familie. Şi în profesie.
Se încarcă comentariile...
