Ovidiu Şimonca: „Uneori, cei care înjură România am impresia că trăiesc sub un clopot de sticlă”

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Gabriela Adameşteanu, Norman Manea, Antonio Tabucchi, Ovidiu Şimonca – mai 2008, în curtea revistei „Observator cultural”   FOTO: Arhivă personală
Gabriela Adameşteanu, Norman Manea, Antonio Tabucchi, Ovidiu Şimonca – mai 2008, în curtea revistei „Observator cultural”   FOTO: Arhivă personală

Ce credeţi că ar trebui să facă un cetăţean din societatea românească pentru a se elibera, deopotrivă, de complexele de inferioritate şi de cele de superioritate? V-a fost vreodată ruşine că sunteţi român? Aţi fost vreodată mîndru că sunteţi român? Sau asemenea încadrări şi circumscrieri nu-şi mai au rostul în condiţiile „satului global”?

Ovidiu Şimonca: Am cunoscut, în România, medici excepţionali. Anul acesta, am avut o mică problemă la ochi şi a trebuit să stau cîteva zile, în februarie şi în iunie, internat în spital, pentru banale operaţii. După ultima intervenţie chirurgicală, trebuia să merg la consult, după o săptămînă. Am fost chemat la ora 17.00, într-o miercuri după-amiază, iar doamna doctor Speranţa Schmitzer mi-a văzut ochiul abia pe la ora 19.00, pentru că pînă atunci fusese numai în operaţii, de dimineaţă, de la ora 9.00. A operat în România, cu pacienţi, majoritatea, din România. Îşi face treaba foarte bine aici, în România. Cînd vezi cîtă durere este în spitalele din România (nu vorbesc de condiţii, acestea sînt mult mai bune decît acum cîţiva ani) şi cu cîtă dăruire, de la medici şi de la personalul medical, eşti tratat, îţi vine să fii mult mai rezervat şi să te abţii să înjuri România. 

Mă întrebaţi: „Ce credeţi că ar trebui să facă un cetăţean din societatea românească pentru a se elibera, deopotrivă, de complexele de inferioritate şi de cele de superioritate?“. Să-şi facă treaba. Să trateze cu seriozitate ce are de făcut.

Uneori, cei care înjură România am impresia că trăiesc sub un clopot de sticlă, că privesc numai la televizor şi că n-au prieteni sau, dacă au, aceştia sînt nişte bocitoare cu normă întreagă. Mă întrebaţi: „Ce credeţi că ar trebui să facă un cetăţean din societatea românească pentru a se elibera, deopotrivă, de complexele de inferioritate şi de cele de superioritate?“. Să-şi facă treaba. Să trateze cu seriozitate ce are de făcut. Să nu amîne lucrurile, să nu fie ghidat de principiul „merge şi aşa“. Să fie implicat în ceea ce face. Să-şi facă cu pasiune profesia şi să nu se teamă de vorbe, bîrfe, calomnii. A judeca relaţia cu ţara ta în funcţie de cît eşti de înjurat sau de lăudat arată un vacuum existenţial. Viaţa noastră  publică este compusă din articolul, din cartea sau din bobul de grîu pe care îl semănăm, nu din văicărelile că „nu eşti înţeles“. Poţi rămîne blocat în acest bocet, neprielnic pentru viaţa ta personală şi publică. Ţin mult la un om, la Mircea Carp, care a trăit peste 60 de ani în exil, dar care a mărturisit că, atunci cînd era la microfonul Europei Libere, se gîndea întotdeauna la români, la România, la cei de acasă, privaţi de libertate, aflaţi sub dictatura comunistă.    

Mai devreme sau mai tîrziu, un om bine pregătit în profesie va răzbate, va reuşi să se impună, va fi luat în seamă ca un bun specialist. Chiar şi în România. Marea problemă este că poţi să ai o profesie de care să fii mulţumit şi pe care să o faci cu dăruire, dar să fii plătit mizerabil. Cunoaştem împreună eminenţi profesori de liceu care lucrează pe salarii mizerabile. Un profesor de la un liceu din Germania, cu 15 ani vechime, are, în medie, un salariu de 4.500 de euro, iar un profesor debutant, tot din Germania, primeşte 3.600 de euro pe lună – sînt date din raportul OECD, Education at a Glance, 2013. La noi, un profesor de la un Colegiu Naţional, ca nivel de salarizare, este mult în urma colegului din Germania, deşi tematica orelor, nivelul de cunoştinţe şi pregătirea sînt asemănătoare. În această privinţă, dacă aş fi la guvernare, o asemenea chestiune (despre discrepanţa salariului în raport cu munca depusă) m-ar frămînta enorm şi aş încerca să găsesc soluţii.

La noi, capul plecat, pe care sabia nu-l taie, se uită la televizor şi trăieşte împreună cu bîrfa, sastisit de contemporanii care nu-l merită.

Mă mai întrebi dacă mi-a fost ruşine sau dacă am fost mîndru că sînt român. Mi-e ruşine cînd nu sînt om (uneori, sînt indiferent, delăsător, încăpăţînat prosteşte) şi „sînt mîndru“ (mult spus, poate că mai bine – „sînt mulţumit“) cînd iese un lucru bine făcut în locul în care sînt implicat.  Că lucrurile bune pe care le-am făcut şi le fac sînt legate de România, asta e cu atît mai bine. De fapt, patriotismul înseamnă să fii competent, implicat şi să-ţi faci treaba cît mai bine posibil. Şi să-ţi educi copiii să scrie, să citească, să facă sport, să fie curajoşi, să se răzvrătească în faţa nedreptăţii, să le cultivi curiozitatea şi să le spui că proverbul „capul plecat sabia nu-l taie“ este o aberaţie: chiar dacă e cruţat de sabie, acel cap va rămîne unul plecat, adică vei fi constrîns să faci un lucru dizgraţios. La noi, capul plecat, pe care sabia nu-l taie, se uită la televizor şi trăieşte împreună cu bîrfa, sastisit de contemporanii care nu-l merită. Hai să încheiem, preferînd, în loc de cap plecat, altceva: cap limpede; cît de frumoasă este această îndeletnicire în lumea presei şi a tipăriturilor: să faci – şi să fii – „cap limpede“.     

Versiunea integrală, pe LiterNet.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite