Pacea socială

Clasa politică nu poate accepta schimbarea din rădăcini a sistemului postdecembrist.

Dintotdeauna cei aflaţi la putere şi-au dorit ceea ce în mod generic denumim „pace socială”. Adică poporul să stea liniştit să-şi vadă de treburile zilnice, să accepte fără comentarii politica puterii iar guvernanţii să-şi vadă liniştiţi de treburile ţării.

România a fost, în ultimii 20 de ani, un caz aparte în Europa. Singurele manifestaţii cu adevărat puternice ale poporului au avut loc la începutul anilor 90. Atunci clasa conducătoare s-a simţit cu adevărat ameninţată de zecile de mii de tineri care au ieşit în stradă şi a recţionat violent. Linia a doua comunistă a refuzat să plece de la conducerea României şi a călcat la propriu în picioare tot ce însemna opoziţie democratică.

De atunci românii au mai ieşit în stradă sporadic şi pe probleme punctuale. Studenţii pentru cămine şi condiţii de studiu decente, sindicatele pentru salarii, pensionarii pentru pensii, iar televiziunile şi protestatarii plătiţi pentru orice eveniment la care participarea sau promovarea genera venituri suplimentare.

Mai puţin s-au auzit în piaţa publică reproşurile ce ţin de scârba pe care românul de rând a căpătat-o pentru clasa politică din România. Niciodată, până la cazul Roşia Montana, presa nu a dat greş în bagatelizarea mişcărilor care nu erau dorite în prime-time sau pe prima pagină a ziarelor. Până la Roşia-Montana, clasa politică şi îmbuibaţii post decembrişti au ţinut cu dibăcie în frâu şi au potolit orice încercare de stricare a păcii sociale. Prin cumpărarea capilor acţiunilor de protest, prin promisiuni mincinoase, prin dezbinare, sau pur şi simplu prin murdărirea demersurilor.

Asta se încearcă şi acum prin prezentarea unor lideri pervertiţi, sau prin externalizarea intereselor economice care stau în spatele protestatarilor. Interese care probabil există, care se exprimă într-o oarecare măsură, dar care nu reprezintă şi nu controlează tinerii care au decis că este momentul să iasă în stradă într-un număr care dă fiori clasei politice.

Fiori reci care nu ţin de modul în care se va rezolva problema cazului Roşia Montana. Ci de modul în care zecile de mii de protestatari exclud în egală măsură din aria lor de reprezentare şi puterea şi opoziţia şi orice reprezentant al clasei politice în general. Ruptura definitivă între popor şi clasa politică, de care cu toţii eram conştienţi într-o oarecare măsură, se produce într-un mod paşnic (ceea ce îi debusolează pe politrucii pregătiţi cu bastoane), în stradă.

Deja au apărut analiştiii care vorbesc de o acţiune antisistem, anarhistă, care refuză democraţia perfectă impusă de capitalism şi îndeamnă la o reîntoarcere la socialismul luminos. Scot toate aceste inepţii pe gură, la ore de maximă audienţă, pe bani buni plătiţi de aceia ce la ora actuală consideră sistemul public din România un bun propriu şi personal. Zeci de milioane, poate chiar sute se vor investi pentru a asigura liniştea unei clase politice care chiar dacă este la putere sau în opoziţie are nevoie ca de aer de pacea socială. Pace ce nu poate fi rezultatul unui contract social, deoarece acesta nu există. Există corupţie, nepotism, servilism şi nepăsare pe de o parte şi o nemulţumire din ce în ce mai mare a celor mulţi pe de altă parte.

Este inacceptabil pentru clasa politică ca masele să îşi impună punctul de vedere. Aceasta ar însemna dispariţia unei întregi generaţii de indivizi care foarte rar şi-au făcut probleme pentru cei mulţi. Manipularea, cumpărarea voturilor, aruncatul cu invective, folosirea banului public ca venit personal - toate acestea şi încă multe alte metode mioritice vor fi utilizate de clasa politică autohtonă pentru a minimiza efectele protestelor şi a asigura  pacea socială.