Pe asta chiar n-o ştiai despre Alexandra Stan!

De două zile, viaţa mi se învârteşte în jurul unei domnişoare. Alexandra Stan. Până luni, scuzaţi-mi ignoranţa, habar nu aveam cine e! Sute de ştiri, care mai de care mai exclusive şi senzaţionale, agăţate în direct pe benzile galbene ale ecranelor sau împânzite în toate colţurile internetului, mi s-au lipit de retină.

Am aflat, deci, că e solistă. Vedetă, chiar! Că e sus prin topurile lumii. Că a bătut-o impresarul. Habar nu am, nici acum, cine e impresarul! Cine-i e tatăl! Ce iubiţi a avut. Ce iubiţi n-a avut. Că a vrut să se omoare. Că are doar un rinichi. Că e terorizată, de vreun an, de acelaşi impresar cu apucături de huligan. Am aflat multe, că am vrut sau nu.

De două zile, faptul că Alexandra Stan a fost băgată în spital de impresar e ştire naţională. E ceva ce ne interesează la maxim! Chiar ne revoltă! Îi plângem de milă „sărmanei fete”, îl huiduim pe huligan, o mai luăm peste picior şi pe ea, că aşa-i trebuie!, dacă umblă cu toţi golanii. Şi, sincer, mă îndoiesc că vreunul dintre noi, conectat la TV sau internet, n-a citit măcar un rând despre pumnii încasaţi de solistă. Că n-a comentat, măcar la o ţigară cu amicii, despre: „Ai văzut, tu, ce-a păţit Alexandra?”

De două zile, mă întreb care e ştirea. Ce s-a întâmplat atât de extraordinar de ne învârtim cu toţii în jurul domnişoarei bătute de la malul mării? De când e ştire în România faptul că o femeie e lovită de un bărbat? Ştiu, o să-mi spuneţi că e vedetă. Ba chiar că eu, ca jurnalist, ar trebui să vă explic vouă de ce e ştire naţională. Dar, sinceră să fiu, habar nu am! Să vă spun şi de ce.

Românii percep violenţa în familie ca pe ceva obişnuit. Ba, mai rău!, 60% dintre noi suntem toleranţi faţă de ideea că bărbatul îi trage nişte pumni nevestei sau copilului, până îi bagă în spital. Şi, chiar mai rău!, tot 60% dintre noi găsim rapid şi o explicaţie „logică” pentru un astfel de comportament. De exemplu, că pumnii, picioarele sau palmele „se justifică în anumite situaţii sau, în funcţie de context, în toate situaţiile”. Concluziile, care ar trebui să ne şocheze, au fost raportate, în 2008, de Institutul Naţional de Medicină Legală şi de Centrul de Sociologie Urbană şi Regională.

Să mergem mai departe. Între 2004 şi 2011, s-au înregistrat 82.000 de cazuri de violenţă în familie, iar 800 de oameni au murit ucişi de mamă, tată, frate sau copil. Cifrele, spun experţii, sunt cu mult subestimate, pentru că cele mai multe cazuri nu sunt declarate. Un sondaj CURS din 2008 e chiar mai înspăimântător. 1,2 milioane de femei din România sunt victimele violenţei, în fiecare an, şi mai puţin de 1% din cazuri intră în statisticile oficiale. Studiul ne mai spune şi că, în aproape jumătate dintre familiile de români, există risc de violenţă asupra copiilor, iar în 10% dintre acestea chiar se ajunge la abuzuri asupra minorilor.

De două zile, mă întreb de ce sunt vânătăile Alexandrei Stan o ştire naţională? Sau poate că suntem noi doar nişte ipocriţi!