Pe noi ne omoară orgoliul

Că trăim vremuri grele, asta nu mai e demult un secret pentru nimeni, ne descurcăm fiecare cum putem. Încercăm să supravieţuim sau să ”vieţuim”, cum scria Lia Bugnar într-un text…că de trăit nici nu poate fi vorba.

Când ?? Când am avea noi timp sa trăim…Printre picături, ar spune optimiştii, categorie în care mă încadrez şi eu. N-ai cum, ar spune pesimiştii. Unii încearcă neavând nimic de făcut mai bun, neavând nimic de oferit societăţii în care trăiesc, să-şi găsească un rost pe faţa pământului.

Adică, mai concret, ce fac ei? Unii îşi fac ONG -uri care sug banii oamenilor, a nu se înţelege că nu sunt şi ONG -uri responsabile care chiar ajută, am întâlnit cazuri. Povestea mea se întamplă la o asociaţie de animale, mai exact la adunătura… că altfel nu-i pot zice, care are grijă de pisici luate de pe străzi. Până aici totul bine şi frumos. Bravo lor ! ar spune unii. Bravo lor am spus şi eu. Ba mai mult de atât, voiam să mă implic şi să fac şi eu la rându-mi un scop în viaţă din asta.

Ce te faci atunci când te duci cu inima deschisă să adopţi şi tu ca omul o pisică şi te loveşti de nişte oameni absolut incredibil de de răi. Presupui că persoanele care au grijă de animale ar trebui să fie oameni buni, darnici, calzi, prietenoşi.

Ei bine eu m-am întâlnit cu micuţa ”Hitler” care m-a chestionat de parcă doream să adopt un copil. Dacă stau la casa sau la bloc? cu chirie sau proprietar? dacă sunt sensibil la animale? dacă am simţit afecţiune din partea parinţilor când eram mic? dacă am copii? mai urma să mă întrebe cu cine votez... PNL sau PDL.

Total nemulţumită de răspunsurile mele, micuţa ”Hitler”, că nu pot să-i spun altfel, m-a refuzat mai mult sau mai puţin politicos, dupa ce am ajuns în casa ei venind după două spectacole şi dorindu-mi realmente să adopt o pisică. Repet... oamenii ăştia n-ar trebui să fie nişte oameni buni??? Sau numai simplu fapt că salvează animăluţe fără adăpost le conferă acest statut?

Eu m-am simţit ca într-un film prost, am plecat cu coada între picioare exact aşa cum a rămas şi pisicul în cauză. Om mai rău decât ăsta rar am întâlnit... Ocazie cu care am aflat că e o aventură să adopţi o pisică de pe stradă, dacă ai noroc să-ţi iasă una în cale care să nu depindă de vreun ”Hitler”... bine, dacă nu, te-ai lins pe bot. Există o mafie a pisicilor de adoptat care nu poate fi învinsă uşor. Credeţi-mă pe cuvânt!