Societate

articolul anterior articolul urmator

„Pecetea“ unei vieţi întregi

0
22 Jan 2021 08:12:42
Dinu Săraru

Într-o dimineaţă de un an nou, petrecut exact la jumătatea vârstei pe care o am azi, mă surprinde somnoros, după un Revelion cu musafiri actori, veseli şi mai zgomotoşi, apelul unui telefon la care răspund greu, încercând să mă dezmeticesc, şi când ridic receptorul, aud glasul Patronului, cum îi ziceam noi lui Eugen Barbu, care nici la mulţi ani, nici nimic, începe direct:

- Domnule Dinule, zice el, imitându-i pe ţăranii mei de la Slătioara, iar sunt cu patru pagini înaintea voastră, a celor care începeţi anul dormind.

Adevărul este că, de la o bucată de vreme, Barbu lucra neostenit dimineaţă de dimineaţă, începând de pe la 9 şi se ambiţiona să ne umilească, bătând la maşină, şi de sărbătorile mari şi mici, când fireşte noi nu prea aveam chef să chinuim maşina de scris. De Crăciun, de Paşti, de Sfântul Dumitru, de Sfânta Marie, de Moş Ajun, el se repezea pe maşina de scris şi, când termina cele trei sau patru sau pagini zilnice, ne dădea telefoane să ne  umilească.

Când simţea că nu poate scrie, când nu-i trecea nimic prin cap într-o dimineţă, copia cele trei sau patru pagini zilnice la întâmplare din Tolstoi, din Faulkner, din care şi traducea, din Dostoievski, din Pasternak, pe care şi eu îl iubesc, profesor de literatură la Institutul Maxim Gorki din Moscova, stilist strălucit al limbii ruse.

Apăruse romanul ”Nişte ţărani” şi Barbu ţinea să mă întărâte, vreau să spun, să mă ambiţioneze să stau cu fundul pe scaun, cum zicea el, fiindcă nu prea aveam timp, lucram la televiziune şi, de ce să nu recunosc, nici nu prea aveam răbdare. Proza, se ştie, e cărămidărie curată, îţi trebuie, dacă ai har,şi o răbdare drăcească să stai cocoşat pe maşina de scris ore întregi. Nu mai spun că mă aflam, tot la ambiţionarea lui Barbu, cucerit de o maşină de scris ”Olympia” şi încă mă descurcam greu cu ea, iar Barbu mă muştruluise destul.

- Azi fără maşină de  scris nu se mai poate!

- Şi fără muzică simfonică, replicam eu, ştiind că nu putea scrie un rând fără ca în surdină să nu se audă Bach, Beethoven, Chopin...

L-am imitat din acest punct de vedere şi mă amuzau ironiile lui:

- Ne-am dat dracu! Dinache are şi automobil şi maşină de scris şi colecţie de discuri simfonice şi ar mai putea să ne mai facă surprize, cum ne-a făcut cu ”Nişte ţărani”, dacă ar avea răbdare să stea lipit de scaun.

A fost o şcoală foarte bună pentru mine şi îmi amintesc că înainte trecusem prin terorismul lui Adrian Păunescu care mă  forţase să încep să scriu ”Nişte ţărani”, romanul căruia i-a găsit el titlul, văzând câtă proză cheltuiesc în rubrica din Flacăra, intitulată ”Opinia unui alegător” şi câte poveşti nu le vând în întâlnirile noastre unor confraţi, subiecte pe care ei le şi scriau şi le tipăreau.

Am acceptat să încep să scriu ”Nişte ţărani” după ce i-am povestit capitole întregi sau situaţii din aceste capitole, propunându-i să publice romanul în foileton, în Flacăra. Şi aşa am debutat cu primele şapte pagini, singurele scrise de azi pe mâine, condiţionat de Păunescu: dacă-i aduc primele şapte pagini începe publicarea foiletonului. Aşa au apărut primele pagini din capitolul Ploaia la capătul cărora se scria ...continuare în numărul viitor.

Dar în afară de aceste şapte pagini, nu mai aveam scris niciun rând. Păunescu mi-a cerut să-i aduc peste trei zile 21 de pagini ca să aibă material pentru trei numere:

- Dacă nu-mi aduci poimâine douzeci şi una de pagini, scriu în Flacăra că Săraru n-a mai fost în stare să scrie romanul.Te fac de râs în tot Bucureştiul!

Mă sculam la 4 dimineaţa şi scriam ca să fiu la 8 la televiziune.Fiindcă pentru mine nu conta comentariul Bucureştiului, însă când mă gândeam că vor citi slătiorenii mei că nu voi mai scrie romanul anunţat, eu nu voi mai putea intra în Slătioara.

În sfârşit, două luni de zile a curs foiletonul scris sub teroarea lui Păunescu până când un activist de la Comitetul Central de la propagandă a făcut o notă pentru conducerea partidului denunţând foiletonul că denigrează colectivizrea, descriind chinuirea ţăranilor de către Securitate şi atrăgând atenţia că  se face un mare deserviciu politicii partidului. Un activist şi mai mare, chiar primul ministru, a dat ordin să se întrerupă foiletonul, iar Flacăra a fost obligată să fie declarată revistă social-politică, fără drept de a mai publica literatură, iar eu şi Păunescu am rămas îngroziţi de ce ar mai fi putut urma în ce ne priveşte.

N-am mai scris la roman trei, patru luni, până la vacanţa de vară când, la Slătioara, m-am ambiţionat să termin romanul, la masa mea de lucru, cu ferestrele dând spre Măgura Slătiorului,  care reteza cerul cu pădurile ei de fagi de mesteceni şi pini, Masă de scris care m-a făcut fericit.  Ocrotit de priveliştea Măgurii, am scris ”Clipa” după ce luasem Premiul Academiei Române pentru ”Nişte ţărani”, publicat curajos de Valeriu Râpeanu la Editura Eminescu, romanul fiind îmbrăţişat cu căldură emoţionantă de doi străluciţi intelectuali din conducerea partidului şi ţării, fii de ţărani săraci amândoi, Cornel Burtică şi Ştefan Andrei. La această masă din faţa ferestrelor dînd spre Măgura Slătiorului aveam să scriu aproape toate cărţile mele, poticnindu-mă la un moment dat la portretul unui ţăran, diortosindu-l cu o răbdare drăcească până l-am transformat în portretul pecete al ţăranului român dintotdeauna.

Aşa a apărut acest portret Pecete pe ultima copertă a cărţilor tipărite de editura Hoffman şi lansate de Antena 3 şi Jurnalul Naţional în luna decembrie şi, astfel, m-am gândit să rămână independent ca o medalie.

Pecetea asta este de fapt portretul meu în care m-am văzut ca Ultimul Ţăran din Slătioara.

Iată portretul:

Am patima asta, ce să fac? Nu-mi ajunge ziua nici iarna, nici vara, nici primăvara, nici toamna, nopţile mă apucă urâtul şi dacă n-ar fi întunericul n-aş pune geană pe geană; mă dor oasele, în pat, dacă mă hodinesc şi mă învăluie gândurile şi mă seacă, mă împung ca o furcă ascuţită intenţionat şi mă pun pe fugă şi ies în cerdac din viul nopţii, când până şi stelele cucăie, mă mir cât poate lumea dormi; două vieţi dacă ar fi să trăiesc şi patima asta nu s-ar potoli.

Rar, iarna mă apucă un dor să aţipesc, la biserică mai ales, în strană; mi-e frică să nu-l supăr pe Dumnezeu, altfel şi dinaintea altarului mă cuprind îndoielile şi când ajung acasă iau foile calendarului şi le frunzăresc să văd  câte mai sunt sărbătorile care mă ţin în loc din fuga mea; fiindcă mie mi-a plăcut şi îmi place omul iute şi ambiţios şi care calcă cu inimă...”.

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările