Societate

articolul anterior articolul urmator

Pentru Jean, pensionar belgian, şi Margareta, profesoară maghiară, fericirea este în România

2
29 Apr 2013 11:27:38
Henri Gillet
„Petit cœur” (Inimioară -n.r.) FOTO Arhivă personală
„Petit cœur” (Inimioară -n.r.) FOTO Arhivă personală

„Fericirea e pe pajişte. Fugi repede, fugi repede. Fericirea e pe pajişte. Fugi repede. O să plece”, scria poetul Paul Fort. Jean Pollart, un cetăţean belgian de 76 de ani, a găsit-o pe o pajişte de lângă satul Eremieni, la vreo 30 de kilometri la nord-est de Târgu-Mureş, lângă Margareta, o profesoară de franceză pensionară, de 64 de ani.

Nici unul, nici altul nu au intenţia să o lase să plece. O poveste frumoasă care arată că dragostea nu are vârstă. În România ca şi în restul lumii.

La finele anilor ’90, Jean, aproape sexagenar, a fost scos la pensie fără menajamente, de firma sa care se privatiza, Regia belgiană de telegrafie şi telefonie, unde era electromecanic model, fidel companiei timp de 40 de ani.

Divorţat, cu trei copii deja adulţi, deci liber ca pasărea cerului, pensionarul a luat calea României, ca s-o întâlnească pe Margitka, o unguroaică din Adriana Mare. A întâlnit-o în timp ce acompania un grup de cercetaşi din comuna sa, Mouscron, din Belgia, veniţi să ajute la zugrăvirea casei de cultură din satul românesc. El avea atunci 58 de ani.

Jean nu vorbea un cuvânt ungureşte, iar Margitka niciun cuvânt franţuzeşte. Ce conta… privirile spuneau totul. Scriind fonetic pe hârtie cuvintele lui Jean, dupa şase luni, Margitka înţelegea tot. S-au căsătorit în anul 2000.

Cu această ocazie, Jean „se însura” şi cu noul său sat, aducând din voiajele sale în Belgia tot ce i se cerea: tractoraş, utilaje, porţi culisante, recuperând ce putea din târguri de vechituri, transportându-le pe toate în camioneta sa. Belgianul a devenit repede popular în regiune.

„Nu mă scuturaţi, sunt un copac plin de lacrimi”

Din nefericire, o boala degenerativă a lovit-o pe Margitka. Această lovitură a sorţii nu făcu decât sa crească dragostea lui Jean, iar vecinii se înduioşau văzând cum îşi transporta soţia în braţe peste tot, mulţi ani, ca ea să nu se rupă de lume.

Tristeţea lui Jean a fost imensă la moarte ei. Singur, în casa pe care o amenajase cu drag, izolat într-un loc unde se vorbea numai ungureşte, această lume fără dragoste îi părea insuportabilă. „Nu mă scuturaţi, sunt un copac plin de lacrimi”, nota el în jurnalul în care scria în fiecare seară.

„Am nevoie să ofer cuiva tandreţe, să mă gândesc la cineva, să-i port de grijă… şi să fiu înţeles”, se destăinuia el prietenilor. Atunci s-a gândit să se recasătorească. I s-a spus de o romancă din Bucovina, proprietara unui restaurant, care vorbea franceză. „Nu mă vedeam curăţând cartofi până la sfârşitul zilelor mele”, suspina el.

Atunci i-au spus că la doar câţiva kilometri este o profesoară, unguroaică, văduvă de puţin timp, care vorbeşte franceză şi are o maşină. „E exact ce-mi trebuie!” exclamă Jean şi se hotărî să meargă s-o vadă. Nu era aşa simplu. Îşi dăduse Volkswagenul combi ginerelui român, care nu era bogat, şi primise în schimb vechea sa Dacie. O poezie! Se oprea mereu, benzina nu-i ajungea mai niciodată până la destinaţie. Trebuia să coboare, să deschidă capota, să branşeze o pompă la distribuitor şi să tot pompeze…până când o gâlgâitură arăta că preţiosul lichid a revenit. Atunci Jean trebuia să sară repede la volan, sa redemareze… Şi mergea 6, 7, 10 km… până la pana următoare. Cu echipajul ăsta, mirosind a benzină, s-a prezentat în faţa Margaretei.

„Ne-am aşezat pe o bancă şi a căzut fulgerul peste noi”

„Ne-am aşezat pe o bancă şi a căzut fulgerul peste noi”, îşi aminteşte el cu emoţie. „M-a luat de mână, m-a dus să-i văd casa, grădina plină de flori, muzeul pe care-l face singură, adunând patrimoniul satului. Ni se părea ca ne cunoaştem dintotdeauna”. Era în august 2009. S-au căsătorit 18 luni mai târziu. De atunci, Jean o numeşte doar „Petit cœur” (Inimioară -n.r.)

Şi-a vândut casa şi s-a mutat la Margareta, în ferma sa în stil unguresc, la vreo 15 kilometri, la Eremieni. Vecinii erau trişti să-l vadă plecând pe belgianul lor „bricoleur”, care le-a fost de ajutor şi le-a dăruit din inima lui.

Astăzi, la Eremieni, nu e greu să întâlneşti doi oameni fericiţi. În sat, e destul să întrebi de belgian şi aveţi şansa să-i găsiţi plimbându-se mână în mână pe uliţă. Seara, Jean îi citeşte la gura focului şi îi auzi izbucnind în râs. Glumele sale nu puteau găsi un public mai bun ca Margareta.

„Aici nu e nevoie de bani”

„Aici râdem de dimineaţă până seara. E unic!” exclamă Jean sub privirea aprobatoare a soţiei sale. Îşi face de lucru pe lângă cazanul de încălzire centrală ultimul răcnet, pe care l-a cumpărat cu 1500 de euro, şi de care e foarte mândru. Funcţionează cu lemne şi nu trebuie să-l încarci decât de două ori pe zi, deci nu eşti deranjat noaptea.

De la cinci dimineaţa, vara, Margareta îşi ia coasa şi merge la câmp, apoi, când soarele urcă pe cer, se întoarce în grădina sa imensă, raiul ei, între flori şi legume. „Aici nu avem nevoie să mergem la cumpărături. Vecinii ne aduc lapte, ouă, brânză, unt şi le dăm în schimb morcovi, fasole, mere. Nu e nevoie de bani”.

La începutul toamnei, fostele sale colege vin s-o ajute să culeagă prunele şi celelalte fructe, pe care le duc la distileria din sat, să le transforme în palincă.

În fiecare miercuri, îi duce pe vecini la târgul din Miercurea Nirajului, în maşina sa break, un serviciu apreciat mai ales când trebuie să cari saci de cartofi sau alte lucruri grele, căci nimeni nu are maşină.

Margareta are o gradină secretă… muzeul de obiecte tradiţionale, pe care îl amenajează la etajul fermei sale, adunând tot ce înseamnă patrimoniul satului. Jean nu stă degeaba, căci vrea să restaureze toate dependinţele de lângă casa Margaretei. Au instalat deja 14 paturi, ceea ce le permite să găzduiască mai multe zile pe foştii colegi sau pe elevi ai Margaretei, pe prieteni din Belgia - ceea ce promite seri animate. Belgianul îşi petrece zilele în atelierul pe care şi l-a ridicat, aruncându-şi ochii din când în când la porumbei, la păsări, la acvariul pe care l-a adus cu el.   

În fiecare seară, Jean scrie în jurnalul lui «încă o zi fericită»

Nu e nevoie de Internet şi prea puţin de televizor. Liniştea e grea? Verva lui Jean destinde atmosfera. Recent, a fost operat de cataractă la Târgu Mureş. Primul ochi, sub anestezie generală, al doilea, sub anestezie locală. „Când mi-au scos cristalinul, am văzut un spectacol în culori fantastice…Lipsea numai muzica lui Jean-Michel Jarre. I-am spus chirurgului: ce păcat că nu am un al treilea ochi de reparat!” a spus el.

Gândindu-se la vârsta lui, Jean devine filozof : „Când o vrea Dumnezeu… dar cât mai tarziu posibil”. În fiecare sera, înainte de culcare, face bilanţul : „Nu e greu, e întotdeauna acelaşi lucru. Scriu doar: încă o zi fericită. Pentru mine acasă este aici, în România. Nu m-aş mai intoarce în Belgia”, a spus hotărât Jean Pollart.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

2 Comentarii

Alexa Alexandru
29.04.2013, 13:53:38

Nu vreau sa fiu rau. Cu pensia din Belgia in Romania o duci imparateste. Oameni ca Jean in Belgia la varsta asta traiesc prin aziluri pt ca, copii nu ii vor acasa. Pensia abia ajunge sa plateasca un azil ieftin. Asta e traditia in Belgia, pensionarii la azil. Este Mouscron nu Moucron. In orice caz, Viata lunga, sanatoasa si fericita, Jean si Margareta!!!

+2 (6 voturi)
Stil Comentator
12.02.2017, 20:49:46

Mai sa nu-l recunosc cu barba! Da, l-am cunoscut personal. Avea pe atunci 73 de ani. Ma uit la ultima poza si ma gindesc ce mult il iubeste doamna pentru pensia sa. Imi amintesc cum imi spunea el: am fost doar muncitor, am pensie mica, dar e mult mai mare decit a unui director din Romania (in paranteza fie spus, stiu exact cit are). Dar mai ales, dupa legile belgiene, dupa moartea lui Jean, pensia ii revine in intregime vaduvei. Cum sa nu-l "iubeasca"?!! Insa, Jean ca om, este bun, e simpatic. Ma bucur ca si-a gasit linistea.

Modifică Setările