Pentru sau împotriva libertăţii de exprimare?

Atentatul terorist de la Paris a aruncat dezbaterea din mediile intelectuale într-o zonă din care nu se mai poate ieşi, ba chiar, mai mult, una care va amplifica diferenţele şi divergenţele dintre Est şi Vest.

Problema aflată în dezbatere nu este însă bine circumscrisă: chiar dacă teroriştii au vrut să-i pedepsească pe cei care l-au ironizat pe profet, problema generală nu este despre a fi pentru sau împotriva libertăţii de expresie. Inclusiv în ţările musulmane, sau în cele islamiste, există libertate de expresie; desigur, în felul în care o înţelege acea comunitate. Niciodată, nu se pot vedea acolo parodii, ironii sau jigniri aduse unor aspecte pe care comunitatea le consideră sfinte. Prin urmare, este evident că a avea libertate de exprimare înseamnă cu totul altceva pentru un oriental, astfel încât discutarea problemei neţinând cont de aspectele particulare riscă să conducă la noi amplificări ale unor tensiuni vechi de zeci sau de sute de ani.

Pe de altă parte, problema libertăţii de expresie nu face deloc notă discordantă în raport cu problematica generală a libertăţii. Să ne gândim la o caracterizare cunoscută de orice elev, nu numai de studenţii de la Filosofie: a fi liber înseamnă a face sau a spune ceva lipsit de constrângeri, dar fără ca prin acest act să lezezi libertatea altei persoane. Chiar şi o înţelegere a libertăţii care să fie fără condiţia raportării la ceilalţi tot ridică nevoia contrapărţii sale esenţiale - responsabilitatea. Aşa cum nu există libertate în absenţa piedicilor, tot la fel, constrângerile sunt cele care dau sensul responsabilităţii. Fiecare dintre noi este o fiinţă ce trăieşte în comunitate, astfel încât nu putem fi liberi  - să zicem, în sens absolut - decât în condiţiile în care am fi perfect, adică absolut, izolaţi de ceilalţi. Pesemne că numai îngerii sau Dumnezeu ar putea avea o asemenea libertate, nicidecum oamenii.

Revenind la cazul ziariştilor de la Charlie Hebdo, să observăm că ei au avut toată libertatea de a scrie ce au dorit, de a ironiza, batjocori etc. pe cine doresc, dar cu o condiţie: să nu lezeze libertatea altor persoane. Cred că bunul-simţ, decenţa şi inteligenţa pot face casă bună cu respectul şi înţelegerea pentru cel care este diferit, inclusiv pentru cel care îţi este oponent.

De aici nu ar trebui, desigur, înţeles că cel lezat de o ironie ar avea dreptul să folosească forţa, violenţa sau crima pentru că s-a simţit jignit. Dimpotrivă, ar fi fost normal ca islamiştii, fie ei şi extremişti, să-i fi pedepsit pe ziarişti nu cu gloanţe, ci cu benzi desenate în care să-l ironizeze pe profetul creştin. Ei ar fi trebuit să ştie că la o ironie nu se răspunde cu gloanţe, ci tot cu ironii şi desene inteligente.

Am auzit recent pe unii, inclusiv pe cel mai ageamiu preşedinte din istoria Franţei, că în Hexagon libertatea de expresie este sfântă, ba chiar absolută. Aşadar, ziariştii ar avea tot dreptul să ironizeze pe cine doresc. Avem aici o apărare ipocrită - şi complet neinteligentă - a lui Charlie Hebdo care va amplifica tensiunile dintre Est şi Vest, nicidecum nu este un semn de înţelegere şi dialog. E o formă de violenţă, de intransigenţă şi, dusă la extrem, e un fel de terorism ideatic pentru o persoană care înţelege libertatea de expresie în alţi termeni.

Atât preşedintele Franţei, cât şi ceilalţi lideri participanţi la marşul solidarităţii, precum şi preşedinţii Rusiei şi Chinei, ar trebui să-şi ceară scuze pentru miile şi zecile de mii de morţi din Ucraina, Georgia, Irak, Siria, Orient etc. Căci puterea lor, adică libertatea pe care o au de a dicta soarta a milioane de oameni, e direct proporţională cu responsabilitatea lor. De a înţelege, de a dialoga, de a milita pentru dreptul la viaţă al fiecărei fiinţe vii de pe planetă. Tot la fel, nu i-am auzit nici pe liderii musulmani, politici sau religioşi, cerându-şi scuze pentru miile de morţi din atentatele teroriste ce au împânzit cu un văl al groazei întreaga planetă.

Nu putem avea o lume mai bună în prezenţa violenţelor venite atât dintr-o tabără cât şi din cealaltă, ca un imens bulgăre de zăpadă ce atrage noi şi noi violenţe. E cazul să accentuăm cu toţii nu diferenţele dintre Est şi Vest, ci să le înţelegem şi să le acceptăm tocmai pentru ca pe baza lor să putem sublinia unitatea fiinţelor umane ca fiinţe. Diferenţele nu trebuie tratate prin violenţă, ci prin înţelegere.