Pişcotarii şi Roşia Montană

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Săptămâna trecută m-am enervat rău de tot. Nu mi se mai întâmplă prea des. Cu trecerea timpului, înveţi că nimic nu e definitiv pierdut sau câṣtigat, aṣa că nu merită să mai distrugi niṣte conexiuni neuronale, pentru că lucrurile funcṭionează oricum în matricea relativului. Mai ales la noi. Sunt însă situaṭii care îṭi fortează limitele autoimpuse.

Mă aflam la Teatrul Nottara, unde tocmai se încheiase prima ediṭie a Festivalului internaṭional Fest(in) pe Bulevard. Vreme de ṣapte zile urmărisem spectacolele româneṣti, dar ṣi pe cele invitate din Franṭa, Serbia, Bulgaria ṣi Austria. O ediṭie reuṣită, ale cărei reliefuri le comentam cu oamenii de teatru, în spaṭiul primitor al cafenelei de la etaj, unde gazdele te fac întotdeauna să te simṭi ca acasă.   

Mărturiseam celor din grupul meu că, dincolo de judecăṭile de valoare, m-a impresionat prezenṭa actorilor secṭiei române a Teatrului Naṭional din Vârṣeṭ, care, cu bani puṭini, primiṭi de la autorităṭile regionale, reuṣesc să realizeze două proiecte pe an, a câte zece reprezentaṭii, pentru a juca în limba română. La Bucureṣti au venit cu un text comandat unei tinere autoare sârbe, care a înteles bine povestirile prietenilor ṣi a redat dramatismul vieṭii poetului Petru Cârdu, susṭinător până la moarte al identităṭii culturale româneṣti. Tocmai spuneam că lucrurile ar putea să arate ṣi mai bine, dacă aceṣti români entuziaṣti din Banatul sârbesc ar primi ajutor ṣi din partea statului român, când am avut proasta inspiraṭie să mă simt obosită.  

Francul salvator Timiṣ

Aṣa că mi-am căutat un loc ṣi l-am găsit la o masă, la care se mai aflau două universitare, din Bucureṣti ṣi Cluj, o cronicăreasă din Bacău ṣi un necunoscut. Am salutat pe toată lumea cunoscută ṣi am întins mâna, prezentându-mă bărbatului în pulovăr roṣu, care a rostit ṣi el în barbă, un nume. Era o persoană la vreo 60 de ani, poate ṣi mai bine.  În cursul conversaṭiei, am aflat că trăieṣte în Norvegia de vreo 30 de ani, că a fost inginer geolog, cu funcṭii importante în România.

La un moment dat, fără nicio legătura, ne întreabă dacă avem în ṭară cinematografe private. Îi răspund că ṣtiu câteva în capitală. Ah, omul e dezamăgit ṣi ne spune, cu un aer superior, că în Norvegia au multe. Îi explic faptul că tocmai ne aflăm pe punctul de a le pierde ṣi pe cele pe care le mai avem, căci se intenṭionează trecerea lor la autorităṭile locale, unde, dat fiind numărul mic de spectatori, spaṭiile riscă să primească alte întrebuinṭări mai lucrative. Vreau să aflu cum rezistă cinematografele private în Norvegia ṣi îl întreb cât costă un bilet. Omul se lasă pe spate, cu scaun cu tot (instantaneu pariu mental: cade, nu cade?), iar faṭa îi intră într-un noriṣor rozaliu de incertitudine. Se concentrează, căutând un răspuns. E clar că habar n-are. Plusez: dv., de pildă, când aṭi fost ultima oară la cinematograf? Omul e descumpănit, dar îṣi revine repede ṣi ne zâmbeṣte complice, ca ṣi cum am fi ṣi noi în aceeaṣi situaṭie: de 15 ani. Aha !

Desigur că, atunci când întâlneṣti “emigraṭia nouă”, cea economică, vrei să afli cum s-a împlinit omul în ṭara aleasă, fiindcă pentru o pâine mai bună s-a înstrăinat, nu-i aṣa? Am aflat astfel că amatorul nostru de teatru a înfiinṭat o firmă în domeniul energiei ṣi că tocmai îṣi trăieṣte dazamăgirea, fiindcă a încercat să facă afaceri cu „cei de la Buzău”, care n-au avut însă cei 15% necesari pentru finanṭare. N-au avut nici măcar 5%, până la care a coborât generozitatea norvegiană. Ce mai, românii se miṣcă greu, conchide „norvegianul”. Noroc cu oameni ca Frank Timiş, de la Roṣia Montană !

Nu-mi vine să-mi cred urechilor, aṣa că mă asigur cu ochii că ce aud e adevărat: le privesc pe doamnele din jurul mesei ṣi văd cum le mătură valul indignării. Ca ṣi pe mine. Ele nu apuca însă să emită decât interjecṭii dezaprobatoare, fiindcă indignarea mea e vocală ṣi documentată. Aṣa că deschid ostilităṭile.

-Il cunoaṣteṭi pe Frank Timiṣ?

-Nu personal, dar e ardelean de-al meu. A venit să vă salveze. [Iau foc !]

-Ṣi colaboraṭi cu el la salvare?

-Nu, din pacate, bălmăjeṣte omul în roṣu, dar e bine ce face.

-Păi să vă spun eu cine e ardeleanul dv., dacă chiar nu ṣtiṭi.

Ṣi îi mitraliez un rezumat a ceea ce scrie presa românească de vreun deceniu, despre cel care a pornit afacerea Roṣia Montană, acum 18 ani: un român ajuns prin Australia, camionagiu fără noroc, care s-a gândit să-ṣi rotunjească veniturile, din traficul de droguri. A plătit, în diverse rânduri, amenzi de vreo 30.000$, scăpând astfel de închisoare ṣi probabil că i-a rămas ceva cât să pornească niṣte afaceri miniere, pe care le-a dus însă în faliment. S-a saturat de Australia ṣi a recidivat în Canada, înfiinṭând o companie minieră, cu un capital social de 10.000$. Apoi a creat Gabriel Resources, cu puii ei din paradisul fiscal al Insulei Jersey, cu care începe, în 1995, istoria afacerii Roṣia Montană.

Omul continuă să mă privească superior-îngăduitor ṣi să-ṣi îndese cât mai multe din bunătăṭile de pe masă, în gură. Îṣi dă seama că nu are nicio ṣansă s-o deschidă în alt scop decât unul de îndestulare. Îmi dau ṣi eu seama că n-am timp să-i înṣir toată istoria malversaṭiunilor de la Roṣia Montană, deṣi o ṣtiu bine, fiindcă m-am documentat (vezi Roṣia Montană – proba adevărului). Doamnele mă privesc uimite: nu mă ṣtiau aṣa de informată ṣi de pasionată în astfel de chestiuni. Dar ce nu fac convingerile din om ?!

Ceasurile fiind înaintate, sar direct la concluzie:                                                            

- Ṣi să nu-mi spuneṭi că e milionar sau miliardar, adică respectabil ! Presa spune că a făcut averea în ṭări cu un grad înalt de corupṭie, ca, de curând, în Nigeria, unde va exploata uraniu ṣi substanṭe înrudite, în cel mai mare zăcământ din lume. Dacă mai aveaṭi dubii că aṣa intenṭiona s-o facă ṣi la Roṣia Montană, cu aurul ṣi cu celelalte metale chiar mai valoroase, din zăcământ, gândiṭi-vă de două ori ! Am văzut documentul.

Doamnele dau semn că vor să plece, au drum lung a doua zi. În aceste momente de liniṣte, îmi dau seama că elanul argumentării mi-a înṣelat vigilenṭa : stăteam la masă cu un piṣcotar ! Aṣa că îl întreb spontan:

- Nu vă supăraṭi, dar dv. cum aṭi ajuns aici, în cafenea, că doar nu sunteṭi om de teatru ?

- Am cumpărat bilet la spectacol ṣi am venit.

Inutil să mai spun că biletul cumpărat îi deschidea calea doar la spectacol, nu ṣi la sărbătoarea de final de festival, dedicată oamenilor de teatru. Am regretat în momentul acela că nu sunt în America, unde evenimentele, nu doar cele mondene, sunt strict supravegheate de bodyguarzii de catifea, dar hotărâṭi: nu te poṭi strecura cu niciun chip acolo unde nu ṭi-e locul. La noi e mai boem. Se poate. Ṣi de aceea înfloresc piṣcotarii.

Piṣcotarul român

Nu veṭi găsi piṣcotarul la categoriile profesionale din statistici, dar el este o realitate de necontestat a epocii noastre. Este un “el” sau o “ea”, care obṭine foloase necuvenite, fructificând confuzia unei situaṭii. Are cele mai neaṣteptate surse de informare ṣi le valorifică la maximum. Ṣtie că un vernisaj sau o premieră se termină măcar cu o licoare ṣi un piṣcot. Află ṣi de mai secretele petreceri profesionale, fie prin indiscreṭia vreunui fost coleg  -de aceea trebuie să-i cultive pe toṭi, că nu se ṣtie !- fie printr-o întâmplare – de pildă, de la vreun angajat al firmei de catering. Sau, ca “norvegianul” meu, pur ṣi simplu urmează fluxul de oameni, care se îndreaptă spre un loc mai ascuns. Nu ratează niciodată, fiindcă are instinctul sigur al prădătorului.

Să nu credeṭi că e uṣor să fii piṣcotar. E nevoie de multe calităṭi pentru asta. Întâi, cu cât e mai sofisticat evenimentul, cu atât trebuie să ai haine mai aproape de linia haute couture, ca să nu faci notă discordantă cu restul participanṭilor. Nu contează dacă te-ai îmbrăcat de la Valentino ṣi te-ai încălṭat de la Furla, sau dacă le-ai cumpărat produsele de la second. Important e să le porṭi cu eleganṭă, ca să pari de-al lor.

Dacă te-a blagoslovit Dumnezeu ṣi cu o chică leonină, de un alb-marchiz, te-ai făcut ! Dar merge ṣi un păr tuns perie, sau o ṭeastă rasă, atâta timp cât chipul exprimă nobleṭe ṣi siguranṭă de sine.

Nu e de ajuns să pari un om de lume, trebuie neapărat să arăṭi că-i cunoṣti pe toṭi. Cel mai sigur semn că e aṣa e “să-i vorbeṣti” pe toṭi. Sigur, să evoci vag anii de liceu, vreo cunoṣtinṭă comună, destul de îndepărtată, ca să nu mai aibă contur, vreo năzbâtie pe care o fac toṭi tinerii, ca să nu dai greṣ. Cu reputaṭia astfel formată, trebuie să treci urgent la situaṭia prezentă, făcând observaṭii agreabile despre invitaṭi, sau entuziaste, despre motivul sărbătorii.  Se înṭelege că, pentru o conversaṭie agreabilă, în astfel de medii, îti trebuie ceva educaṭie. Nu poti să dai drumul la dezacorduri, că te-au prins.                   

Piṣcotarii se împart ṣi ei pe categorii, în funcṭie de evenimentele-ṭintă. Dacă eṣti la început, e bine să cauṭi o întâlnire de pensionari, unde conversaṭia sentimentală e de bon ton. Unii rămân la acest nivel. Cei mai ambiṭioṣi evoluează însă, urcă pe scara socială, până la întrunirile corporatiste sau la marile evenimente culturale. Aici se află în zonele înalte ale profesiei.

Ṣi aici trebuie sa faci dovada culturii tale. Un citat celebru, bine plasat, îṭi poate salva seara. Nenorocirea la acest nivel al profesiei este că nu poṭi să-ṭi faci mâna greblă ṣi să mături în sacoṣă bunătăṭile de pe platouri, aṣa cum se mai poate la eṣaloanele inferioare. De sus, nu pleci decât cu ce ai mâncat. Dar, ce să faci, nu poṭi avea totul în viaṭă !

Sigur, e importantă satisfacṭia să te învârteṣti în înalta societate – sau în orice societate destul de conṣtientă de sine, încât să-ṣi organizeze ritualul întâlnirilor. Iar acest aspect psihologic nu trebuie subestimat. Dar scopul principal al piṣcotarului e unul material. El vrea să se înfrupte din bunătăṭile la care altfel nu poate ajunge. Nu e vina lui că n-a avut acces la vârf, dar e dreptul lui să testeze, măcar pentru o seară, aerul tare al înălṭimilor. Ṣi, cu cât serile sunt mai multe, cu atât mai bine !

Mă uit la “norvegianul” meu în roṣu. Ṣi-a luat o pauză de la mâncat ṣi soarbe cu satisfacṭie din paharul cu vin roṣu. Negreṣit, a avut grijă să ṣi-l umple. Deodată cu ale noastre, desigur, fiindcă el e om de lume. Numai că noi ne pregătim de plecare. Ce păcat, rămâne vinul nebăut ! În timp ce mă ridic de pe scaun, gândul meu se întreabă: de ce a simṭit piṣcotarul ăsta, de oriunde o fi el, nevoia să vorbească despre Roṣia Montană? Circumstanṭele întâlnirii noastre nu explică în niciun chip alegerea lui, mai ales că îṭi asumi un risc deschizând această discuṭie, fiindcă nu e un subiect neutru, ci, dimpotrivă, unul de mare controversă. Înainte de a coborî scările, arunc o privire în urmă: omul ṣi-a găsit imediat o altă victimă de conversaṭie. Oare o să riṣte cu regizoare tot subiectul Roṣia Montană?

Roṣia Montană, o afacere de piṣcotari ?

Luând în piept aerul poluat, dar răcoros al nopṭii bucureṣtene, îmi dau seama că piṣcotarul s-a apropiat razant de Roṣia Montană, fiindcă instinctul îi spusese că tema îi aparṭine. Nu lui personal, desigur, ci categoriei din care face parte. Din nimic, afacerea a ajuns la aceste dimensiuni aberante, fiindcă la marea petrecere internaṭională, pusă la cale în1995 de Frank Timiṣ, s-au hrănit, vreme de 18 ani, diverṣi piṣcotari.

Doar aṣa s-ar explica, de pildă, malversaṭiunea iniṭială, de la care s-a rostogolit apoi bulgărele complicităṭilor vinovate: în ’95 Regia Autonomă a Cuprului, Aurului ṣi Fierului, din Deva, a publicat un anunṭ privind asocierea în vederea exploatării iazului de decantare de la Gura Roṣiei, care conṭinea sterilul rămas în urma exploatării aurului din zonă, în vremea comunismului. Timiṣ realizează un acord în acest sens, înainte ca cererea de asociere să apară în presă, deci fără licitaṭie, cum cere Legea Minelor. In ’97, Gabriel Jersey (alt pui, frate sau rubedenie a companiei canadiene iniṭiale) pune mâna, tot cu ajutorul piṣcotarilor, ṣi pe licenṭa de exploatare a aurului de la Cetate, detinută de Regia Cuprului, cu care s-a asociat. Ṣi aṣa începe cariera financiară internaṭională a afacerii, listată la Bursa din Toronto.

În decursul anilor, cum scotea capul în presă vreun piṣcotar din România, ca să anunṭe că susṭine exploatarea, cum se auzea, la bursă, vuietul din adânc al electronilor, anunṭând fluxul financiar spre conturile firmei. Jocul acesta de câṣtiguri, pe care specialiṣtii le-ar putea estima, a durat până anul acesta, când situaṭia a trebuit dintr-odată tranṣată. Nu am citit integral stenogramele Comisiei Parlamentare constituite în acest sens, dar o voi face ṣi sunt convinsă că voi avea, ca toṭi cititorii, surprize. Nu mi-ar rămâne apoi, mie, dar poate că ṣi anumitor organe ale statului, decât să identific piṣcotarii prin care afacerea a ajuns până aici. Nu de alta, dar ca să scap de frica plăṭii de despăgubiri.

Tot săptămâna trecută am avut ocazia să văd piṣcotarii în acṭiune, în circumstanṭele protestului împotriva explorării gazelor de ṣist, în comuna vasluiană Pungeṣti. În niciun caz afacerea nu poate fi comparată cu Roṣia Montană, dar piṣcotarul român e acelaṣi. Chevron a semnat un acord cu guvernul ṣi a făcut apoi ṣi pasul doi, pe care îl fac marile companii, oriunde trebuie să intre pe o piaṭă nouă: lobby pe lângă liderii de opinie de la nivel local. Aṣa că le-a oferit acestora o excursie în Polonia, unde compania are două ṣantiere de explorare, aflate în conservare. Să vadă ṣi ei că nu e pericol! Iată ce a reṭinut unul dintre beneficiari, în legătura cu riscurile legate de explorarea gazelor de ṣist: Neam de neamul meu n-a văzut, doamnă, aşa lux, hotel de ăla! [...] Ne-au dat să mâncăm de trei ori pe zi numai delicatese: fructe de mare cu maioneză, peşte, fripturi, prăjituri şi foarte multă îngheţată. Erau nişte chestii de protocol foarte simpatice, iar ei erau oameni primitori“. No comment !

Americanii au procedat ca peste tot în lume, dar s-au înṣelat, crezând că au un interlocutor viabil, capabil să comunice cu oamenii care l-au ales ṣi pe care îi reprezintă. Căci altfel, cum să vorbeṣti cu trei sate? Când colo, niste piṣcotari, domnule, nişte scârṭa-scârṭa pe hârtie !

Epopeea piṣcotarului român e vastă. Iar după el nu rămâne nimic, căci datul său ontologic e să adune, să ia cu sine, de la sarbatoarea celor puternici. Atâta cât îl duce burta. Dar există burṭi... ṣi burṭi !

Probabil că, până la sfârṣitul anului, enorma naraţiune a piṣcotarului român va mai căpăta un capitol important: au apărut informaṭii în presă, conform cărora în 2013 expiră contractul cu OMV, de concesionare a exploatării de petrol ṣi gaz, în unele perimetre din ṭară. Compania n-a uitat ṣi, preventiv, m-a anunṭat deja în luna octombrie, pe mine ṣi pe toṭi cei care cumpără benzină din staṭiile ei, că este aproape de români ṣi că riscăm să câṣtigăm ...(o maṣină?).  

Oare comentariile opiniei publice la această epopee fără de sfârṣit vor fi din nou scandări de tipul: Fie ploaie, fie vânt, nu ne pierdem din avânt!” sau „Dacii n-au murit! Tocmai i-aṭi trezit!”? Probabil că nu, fiindcă românul e născut poet. Adică inventiv.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite