„Planeta maimuţelor”, proiectul Nim şi cruzimea împotriva animalelor

Elefantul Ragu, torturat timp de 50 de ani de oameni pentru a produce bani

Îmi amintesc şi acum când am văzut prima dată filmul „Planeta maimuţelor”. Primul film din serie, cel din anii `60-`70. Eram copil, eram la  ţară la mamaia, în Argeş. Mamaia avea un televizor mic sport, alb-negru, bineînţeles. Copii în pijamale, în vârful patului, eu, sora mea Mihaela, verişorii noştri Mugurel şi Gabi, toţi cu ochii zgâiţi la ecranul mic alb-negru.

Am urmărit uimiţi aventurile ştiinţifico-fantastice ale oamenilor îndobitociţi şi ale maimuţelor evoluate. Acum, uitându-mă înapoi, îmi dau seama că atunci nici nu înţelesesem finalul filmului.

Scena cu Statuia Libertăţii în ruină mi-a scăpat complet pentru că pe vremurile acelea, vremuri comuniste, nici nu ştiam ce este Statuia Libertăţii. Dar oricum filmul ne-a impresionat pe toţi. Şi mamaia a urmărit filmul îndeaproape, fără să clipească, mestecând periodic ceva apucat orbeşte de pe farfuria de pe noptieră. Ce vremuri!! Toţi înghesuţi într-o cameră încălzită de apropierea omenească, privind ecranul mic şi trăind la unison emoţiile vizionării. Cu greieri cântând afară şi cu adierea verii risipind licurici la ferestre.

Şi acum filmul meu preferat din serie este tot filmul original, cel văzut cu mamaia la ţară. Între timp, vremurile s-au schimbat, noi, copiii, am crescut şi ne-am împrăştiat care încotro. Mamaia a dispărut şi ea, urmând legile firii.
 
Între timp  au apărut filme cu noi interpretări ale aceleaşi idei - om şi maimuţă, faţă în faţă, distrugându-se unul pe altul ca un Cain şi Abel distorsionat.
 
Vineri am văzut şi ultimul film, „Dawn of the Planet of the Apes”. Un film care merită vizionat. O interpretare nouă a conflictului între specii. Conflict hrănit de ura animalelor care nu pot uita cruzimea la care au fost supuse în numele ştiinţei.

Filmul m-a făcut să mă gândesc la sacrificiile făcute în numele progresului, la modul inuman în care animalele de laborator au fost tratate în trecut, la suferinţa animalelor pentru beneficiul oamenilor, la egoismul omenesc şi aroganţa omenească pe o planetă care, de fapt, nu ne aparţine.
 
Cruzimea omenească împotriva animalelor a luat, în decursul timpului, multe forme. Cea mai evidentă este violenţa directă. Lumea întreagă a privit îngrozită cum elefantul Ragu a plâns când a fost eliberat după 50 de ani de abuz pentru cerşit.

Dar cruzimea omenească poate fi mult mai subtilă. În filmul „Dawn of the Planet of the Apes” maimuţele comunică prin limbajul semnelor, prin alfabetul mut. Acest lucru are o bază istorică şi o bază ştiinţifică. Mi-a amintit de un experiment din anii `70 - experimentul Nim. Un cuplu de cercetători de la Columbia University au „adoptat” un cimpanzeu pe nume Nim. L-au adoptat în adevăratul sens al cuvântului. Nim a devenit parte din familie. A fost tratat ca un copil surd. A purtat haine, a avut camera lui, a mâncat cu lingura, a avut jucării, s-a uitat la televizor, a călătorit în maşină cu familia. Toată lumea din jurul lui Nim a folosit numai limbajul semnelor. Şi Nim a învăţat limbajul semnelor. A învăţat 125 de cuvinte. A putut comunica cu cei dragi din jur. O comunicare simplă, dar adevărată.

Nim, în naivitatea lui, a crezut că într-adevăr este parte din familie. Şi a crescut ca un cimpanzeu fericit. Din păcate, proiectul Nim a pierdut finanţarea. Iar familia lui umană a dat dovadă de un comportament inuman. Când proiectul nu a mai avut bani, Nim a fost vândut ca animal de cercetare la „Institute for Primate Studies” în Oklahoma. Din copilul Nim, care dormea în pijama în patul lui, a devenit cimpanzeul Nim, într-o cuşcă cu gratii. Din copil răsfăţat, Nim a devenit animal tratat ca atare. Şi Nim nu a putut înţelege. Nu a făcut nimic greşit pentru a merita să fie pedepsit. Din partea lui Nim, nimic nu s-a schimbat. Dar, cu toate acestea, totul s-a schimbat pentru Nim.

Nim nu a înţeles niciodată. Şi frustrarea lui s-a transformat în violenţă. A atacat îngrijitorii. Nim a devenit un pericol. A purtat lanţuri. La câţiva ani, familia lui umană a venit în vizită. Familia lui a crezut că face ceva bine. Ei, oamenii, s-au simţit foarte bine în pielea lor că au făcut efortul de a conduce până în Oklahoma să îl vadă pe ciompanzeul Nim. În aroganţa umană chiar s-au felicitat că sunt oameni buni. Dar pentru Nim a fost încă o lovitură. Şi-a revăzut familia, venită în maşină cunoscută. Nim i-a recunoscut imediat, s-a bucurat, a „vorbit” cu ei prin semne. A crezut pentru o clipă că au venit să îl salveze. În sfârşit!!! Familia lui nu l-a abandonat!!!
 
Dar nu a fost aşa. După ce au petrecut ceva timp, oamenii au împachetat şi au plecat, făcând cu mâna spre Nim cel din cuşcă. Nim iar nu a înţeles. Nim nu a greşit cu nimic!!! De ce să fie abandonat de două ori?

Şi Nim a intrat în depresie. Până atunci, îngrijtorii nu au văzut un cimpanzeu deprimat. Dar Nim a fost deprimat. Nu a mâncat, s-a izolat în cuşcă, a suferit singur. Apoi a redevenit violent împotriva oamenilor. A devenit primejdios. Cei din Oklahoma l-au revândut unui laborator care făcea experimente farmaceutice pe primate. Acolo şi-a trăit ultimii ani, sedat, primind tot felul de medicamente în scop de cercetare. A murit pe 10 martie 2000, la 26 de ani, de atac de inimă. Inima cu care a iubit oamenii.

La începutul carierei mele de doctor un prieten m-a rugat să îl ajut într-un proiect. Îşi făcea doctoratul în fizică (neurofizică) la NYU. Specialitatea lui era mecanismul vederii. Avea un experiment şi trebuia să stea toată noaptea în laborator. M-a rugat să merg cu el într-o noapte. Nu voi uita niciodată. În laborator, pe un pat chirurgical, era o maimuţă legată de mâini şi picioare, sedată. Ochii erau deschişi în mod forţat cu nişte dispozitive metalice. Maimuţei i se arătau non-stop în faţa ochilor permanent deschişi forme geometrice luminoase pe un ecran de calculator. Capul maimuţei era deschis şi se vedea creierul - lobul occipital. Acolo avea implantat un receptor care filma modificările la nivel neuronal. Fiecare formă geometrică (triunghi, pătrat, cerc etc) declanşa modificări în creier care mimau forma geometrică. Noi trebuia să avem grijă ca maimuţa să fie suficeint de sedată, dar nu prea mult. Să nu cumva să moară. Şi să avem grijă ca datele să fie corect înregistrate. Maimuţa cu perfuzii, cu ochii forţat deschişi, răstignită pe patul chirurgical m-a impresionat profund. L-am ajutat pe prietenul meu o singură noapte, apoi nu am mai putut.

Nu ştiu rezultatul experimentului. Sper din tot sufletul că a fost un proiect de succes, că a dus la progrese în medicină. Sper să nu fi fost un proiect considerat eşuat, ca proiectul Nim.
 
Filmul „Dawn of the Planet of the Apes” mi-a adus multe amintiri. Amintiri urâte, amintiri frumoase. Cea mai frumoasă amintire este mamaia, cu ochelarii ei impresionanţi, puţin aburiţi, urmărind cu sufletul la gură televizorul sport, alb-negru, apucând mecanic ceva de pe farfuria de pe noptieră, mestecând din când în când...