Societate

articolul anterior articolul urmator

Politicienii muţi din România surdă

0
24 Oct 2015 12:33:47
Doru Pop

Un poliţist aflat în timpul serviciului a murit, iar instituţiile publice de la noi suferă de o tăcere mormântală. Un oficial de rang înalt doarme în timpul unei întâlniri de politică externă şi Preşedintele tace. O tăcere sumbră înconjoară marile instituţii publice de la noi, inclusiv locvacele premier a fost pus pe „amortizor” de către şeful său de partid. Care e legătura?

Titlul parafrazează formula excelentului studiu al lui Cristian Tudor Popescu despre propaganda comunistă din filmul românesc, deoarece o găsesc relevantă pentru situaţia în care ne aflăm acum. După decenii libertate de exprimare (manifestaţi uneori sub formă de logoree prezidenţială), după zeci de ani în care ne exercităm dreptul la liberă asociere, după aprobarea unor legi care obligă instituţiile publice la transparenţă, România continuă să fie o ţară a practicilor surdo-mute. Trăim într-o societate surdă, cu instituţii mute.

Când un eveniment traumatic major, cum a fost Revoluţia română, ajunge să fie „clasat”, iar dosarul este închis tocmai de către cei care ar trebui să îl facă să „vorbească”, acest lucru trebuie să ne îngrijoreze. Senzaţia cumplită pe care o trăiesc este aceea că suntem o societate pusă pe „mute”, cu sonorul închis dintr-o telecomandă nevăzută. Când o tăcere cuplită se întinde peste nenumărate fapte reprobabile ale politicienilor, când liniştea aranjamentelor de culise domină deciziile publice şi când legea tăcerii guvernează instituţiile publice, un fior al totalitarismului îmi trece pe şira spinării.

O posibilă explicaţie ţine de „fibra” ţărănească a societăţii româneşti. Există o cultivare a tăcerii primitive, de extracţie rurală, pentru care e mai bine să taci, decât să îţi expui opiniile (dacă tăceai, filosof rămâneai), cuplată cu obedienţa tăcută şi nătângă. La noi răbdarea este echivalată cu tăcerea, cu îndurarea mocnită a oricăror vicisitudini şi nedreptăţi. Muţenia pare a fi mai dezirabilă decât vociferarea – pentru că trăim sub domnia proverbului „rabdă şi taci”, preferăm să înghiţim în sec decât să reacţionăm.

Faptul că timp Poliţia Română a reacţionat doar după două zile de la accidentul mortal al angajatului care se afla în coloana oficială a Ministrului de resort, că Ministerul continuă să rămână în „silenzio stampa” demonstrează câteva probleme majore de comunicare şi interacţiune publică. Mai mult, lipsa de comunicare şi de transparenţă mediatică arată un defect fundamental al funcţionării instituţiilor publice. Ascunderea sub preş care are loc la nivel guvernamental reprezintă doar vârful aisbergului, pentru că situaţia este catastrofală la nivelul autorităţilor locale, unde aproape că nu există transparenţă. Ce să mai vorbim de instituţiile militarizate şi secretizate ale statului român, unde nimeni nu ştie ce se întâmplă.

Rapoartele internaţionale (cum ar fi Democracy Index) confirmă această îngrijorătoare stare de fapt – România poate fi descrisă ca o „democraţie deficitară” mai ales din cauza gradul scăzut de participare politică. În plus, gradul de participare publică este la noi printre cele mai scăzute la nivel european. Nu avem exerciţiul dialogului, nu avem disponibilitatea naturală pentru interacţiune. Aceasta şi pentru că societăţile nu devin automat „deschise”, mai ales dacă nu există un dialog continuu între autorităţi şi cetăţeni. Astăzi instituţiile publice de la noi sunt mai degrabă închistate, zăvorâte într-o izolare ce seamănă cu autarhia care a dus la căderea ceauşismului.

S-ar putea spune că, dacă politicienii nu sunt capabili să vorbească, ar trebui să avem mecanisme care să îi oblige să o facă. Din păcate în România muţeniei şi măsurile legislative sunt amuţite. Sub presiunea instituţională a Uniunii Europene s-a apropbat legea privind punerea la dispoziţia publicului a tuturor informaţiilor care privesc interesul general (544/2001), lege care a fost limitată ulterior (182/2002) printr-o altă lege care permite ascunderea de informaţii. Deşi directivele europene sunt extrem de clare în acest sens – autorităţile publice au obligaţia de a prezenta, disemina şi de a face disponibile toate informaţiile şi conform legislaţiei comunitare autorităţile publice sunt obligate să comunice „din oficiu” tot ceea ce ţine de interesul public, orice cetăţean având dreptul să solicite şi să primească informaţii de interes public – la noi nu există transparenţă instituţională. Ministerele, birourile agenţiilor publice, primăriile sau prefecturile par nişte cazemate comunicaţionale, în care regula este contra-comunicarea, ascunderea şi blocarea accesului.

Suferim de o cultură a muţeniei instituţionale pentru că transparenţa autorităţilor publice nu poate decurge numai din prevederile unor legi şi mecanisme care nu se activează. La noi se practică extensiv tactici vechi de exchivare publică, practici de tip „omerta” şi tehnici precum „batista pe ţambal” ori principiul „spălării rufelor în familie”. Acestea sunt numai câteva dintre cutumele interacţiunii publice, vizibile în mutismul liderilor instituţiilor publice de la noi. Încercaţi să activaţi dreptul cetăţenesc la informare în orice primărie din România şi veţi vedea cum se activează România surdo-mută.

De aceea multor români, cărora li se pare că „tăcerea e de aur”, le displace democraţia deliberativă. Văzute din perspectiva mutismului social, democraţiile discursive par sisteme de „pălăvrăgeală”, în care nu se întâmplă nimic bun. Dimpotrivă, democraţia este un sistem al vociferării, ea se bazează pe mecanisme (instituţionalizate) ale schimbului de opinii şi replici, pe deschiderea spre dialog, chiar şi când acesta pare inutil.

Tăcerea, care caracterizează regimurile autocratice şi dictatoriale, trebuie înlocuită cu gălăgia discuţiilor. Pentru că, oricât de puţin le-ar plăcea dialogul elitiştilor ideologiei de dreapta de la noi, care ar vrea să dialogheze numai între ei, culturile democratice sunt contexte ale controverselor şi ale „gâlcevei” publice. De aici şi indigestia românească faţă de parlamentarism - adeseori deputaţii şi senatorii sunt acuzaţi că nu fac nimic altceva decât să discute.

Acest mutism primitiv, însoţit de un laconism spartan e şi mai inadecvat când avem un preşedinte taciturn şi modest în exprimări. Şi deşi săptămânile trecute am avut senzaţia că Preşedintele Iohannis s-a trezit din mutismul auto-suficient şi a început să preia iniţiativa în dialogul naţional şi internaţional această „dezmorţire” nu a fost de durată. Spre deosebire de culturile aristocratice pre-moderne, în care nobilii puteau să se învelească în cochilia protectoare a distanţei, să nu intervină în „mizeriile” vulgului, un preşedinte democrat trebuie să intervină. Liderii politici sunt răspunzători pentru pentru activarea dialogului public.

Altfel vom rămâne o ţară în care nu există schimburi de idei, unde dialogul public este mai degrabă o suită de monologuri ale surzilor şi unde fiecare vorbeşte singur în cutia sa de rezonanţă ideologică. România trebuie de-mutizată – însă această activare a exprimării opiniilor nu se poate face numai pe o singură „voce”, vocea străzii. Demutizarea României şi a românilor nu se poate face fără re-învăţarea practicilor democratice ale dialogului şi prin transparentizarea forţată a instituţiilor statului român.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările