Politicul, înainte de orice

Scriitoarea Simone de Beauvoir (1908-1986) a fost partenera lui Jean-Paul Sartre şi una dintre cele mai importante teoreticiene ale feminismului  FOTO AFP

Politicul a luat locul ştiinţei, artei, educaţiei, moralei şi religiei. Experţilor în aceste domenii li s-au substituit politicienii.

Titlul însemnărilor de faţă le va aduce în minte iubitorilor de literatură versul celebru al lui Paul Verlaine din „Art poétique“: „La poésie avant toute chose“. Aria timpului este alta astăzi decât ieri: politicul a luat faţa poeziei. (Îi rog pe cititori să considere intenţionată forma masculină a substantivului: „politicul“ este un concept, „politica“, o realitate. Despre cel dintâi vreau să vorbesc, nu despre cea de a doua.)

Cine nu ştie gluma cu elevul care, la orice întrebare a profesorului, se referă la castravete? Politicul este castravetele nostru cel de toate zilele.

Ideea mea este că mai toate subiectele actuale de dezbatere publică, la noi, ca şi pretutindeni în lume, au devenit pe nesimţite politice. Cine nu ştie gluma cu elevul care, la orice întrebare a profesorului, se referă la castravete? Politicul este castravetele nostru cel de toate zilele. Politicul a luat locul ştiinţei, artei, educaţiei, moralei şi religiei. Experţilor în aceste domenii li s-au substituit politicienii. Repet: nu în sens propriu. E vorba nu de politicienii de meserie, care sunt, sau ar trebui să fie, experţi ei înşişi în domeniul lor, ci de cei care transformă spontan (era să zic inconştient) orice dezbatere de specialitate într-una politică. Iată pandemia secolului XXI.

De la Simone de Beauvoir citire

Un exemplu clasic este faimoasa remarcă a Simonei de Beauvoir pe care se bazează feminismul până astăzi: „Nu te naşti femeie, devii femeie“. Pentru biologi, remarca e ştiinţific absurdă. Una dintre primele abordări politic corecte din istorie, remarca a făcut o lungă carieră. Mişcarea feministă din întreaga lume a supt, decenii la rând, la sânul sterp al Simonei de Beauvoir. Inclusiv teoria genului, la modă în zilele noastre, se revendică de la ea, când vrea să ne convingă că, bărbaţi sau femei, nu suntem diferiţi ca sex, ci ca gen, aşadar, nu natural, ci cultural.

Semnificativ e şi faptul că dezbaterea a luat în considerare o mulţime de particularităţi biologice ale celor două sexe (neuronii, musculatura, penisul sau lipsa lui), omiţând una singură şi anume faptul că numai femeia poartă fătul în burtă şi naşte. Particularitate detestată de soţia lui Sartre, care o găsea trivială, pentru că ar face din femei victime biologice şi sclave sociale.

Roşia Montană şi UNESCO

Politizarea discursului public este tot mai răspândită de la o vreme. Unul din cele mai recente exemple este acela legat de Roşia Montană. Au avut loc, cum se ştie, manifestaţii la Bucureşti, la Paris şi în alte oraşe, organizate de cei care resping ideea exploatării aurului. În Piaţa Universităţii din Bucureşti s-a scandat, între altele, „Jos Guvernul!“.

La Paris mi s-a cerut, ca ambasador la UNESCO, să-mi declar poziţia. Nota bene: manifestaţia s-a desfăşurat în faţa sediului organizaţiei mondiale. Ceea ce manifestanţii ignorau, din candoare sau necunoaştere, erau două lucruri: unul, că, în absenţa unei decizii a Guvernului României, un ambasador nu se poate pronunţa public, iar opinia lui personală nu contează; al doilea, că nu cu pancarte încărcate politic se manifestă la UNESCO, ci cu un dosar întocmit după toate regulile care să determine înscrierea Roşiei Montană pe Lista Patrimoniului Mondial a organizaţiei.

Manifestanţii contau pe o protecţie a UNESCO în perspectiva renunţării la exploatare. Dar nu prin slogane se obţine o eventua­lă protejare, ci prin propuneri ştiinţific întemeiate, menite a conduce la înscriere. Sigur că e mai lesne să protestezi în stradă decât să faci un dosar convingător: imaginaţi-vă însă stupoarea funcţionarilor celei de a doua organizaţii mondiale când s-au pomenit cu protestatarii la poartă fără să ştie măcar despre ce e vorba. Unul dintre ei m-a întrebat dacă aşa se rezolvă lucrurile în România. Nu, i-am răspuns, nu aşa se rezolvă, cu alte cuvinte, nu prin declaraţii politice, ci prin argumente de specialitate. 

Tot politic este discursul părinţilor ai căror copii au ratat Bacul şi în toamnă: ei cer reducerea dificultăţii subiectelor de examen.

N-am fost doar dascăl, ci şi tată a doi copii, dar găsesc că solicitarea cu pricina este iresponsabilă. Părinţii trebuie să le pretindă copiilor un singur lucru: să înveţe. A încerca să dea vina pe autorităţi pentru eşec sau să cumpere note de trecere, la Bac sau la orice examen sau concurs, nu e doar imoral, dar şi riscant pentru copiii înşişi, a căror mentalitate va fi profund şi definitiv afectată, în sensul că ei vor nutri toată viaţa convingerea că important nu e să înveţi sau să obţii o diplomă pe cale cinstită, prin efortul tău, ci să ai un tată politic influent sau pe cineva, acolo sus, care să-ţi poarte de grijă până la adânci bătrâneţe.   

După părerea mea, politizarea mai mult strică. Nu oferă soluţii reale pe termen scurt. Iar pe termen lung, se dovedeşte nocivă sub raportul formării tinerei generaţii. A bon entendeur salut!