Politizarea suferinţei

Câteva luări recente de cuvânt ale unor figuri publice pun în lumină un adevăr pe cât de banal pe atât de grav: nu putem avea o strategie naţională a memoriei dacă folosim amintirea suferinţei doar ca instrument politic.

În lipsă de alte teme, unii par să fi instituit un monopol personal asupra paginilor dramatice de istorie recentă, fie că este vorba despre perioada precomunistă, fie că vizează deceniile dictaturii proletariatului. Tipologia personajelor este uşor de recunoscut: doar ei ştiu despre ce este vorba, prin ei vorbeşte trecutul cu viitorul, ei şi doar ei au făcut ceva împotriva torţionarilor, au vânat fascişti şi securişti deopotrivă şi ca atare doar ei au tot dreptul din lume să acceseze resursele, să se bucure de onorabilitatea funcţiilor, să întrupeze opinia statului, fără rest.  

Asemeni naţional-comuniştilor protocronişti, vajnicii depozitari de azi ai adevărului istoric nu au nicio problemă să îl subordoneze intereselor de moment. Aşa cum naţionalismul deşănţat al lui Ceauşescu acoperea dorinţa acestuia de a guverna autarh, fără niciun amestec în treburile interne, fiind stăpân incontestat al unei populaţii în prizonierat, cei de acum văd rapid oportunităţile, intuiesc animalic încotro bate vântul, adaptându-şi furtunos discursul de la omagiul pios la contestarea vehementă a actelor de demnitate, taxate pauşal drept incorecte politic.

Dacă Germania postbelică ar fi fost martoră la asemeni privatizări ale memoriei colective, ceea ce vedem azi că se face pentru acea Erinnerungskultur pilduitoare într-o ţară care a cunoscut deplin cele două totalitarisme ale secolului XX ar fi fost pur şi simplu imposibil. Or, tocmai prin faptul că toate partidele politice şi-au asumat canonul istoric, adică au acceptat unanim o naraţiune istoriografică de bază, fără negocieri sau relativizări, a permis renaşterea din propria cenuşă a unei societăţi de la care avem multe de învăţat.

La anul marcăm primul secol de unitate teritorială a românilor alături de toate celelalte minorităţi. Din acest secol, peste jumătate este marcat de abuz, teroare şi crimă. Motiv să sărbătorim, dar şi să reflectăm la neîmplinirile majore ale României. Peste doi ani, în 2019, se împlinesc trei decenii de la căderea comunismului la noi. Încă un motiv de a ne interoga dacă am înţeles, într-adevăr, lecţiile istoriei. Cert este că politizând suferinţa, aşa cum o fac unii, nu doar că impietăm memoria victimelor, dar nu ştim ce să dăm mai departe celor de mâine.