Pomanagiii

O campanie de ajutorare a persoanelor sărace desfăşurată în mai multe oraşe din România a scos la iveală o categorie larg răspândită şi puternic exploatată de clasa politică: pomanagiii. E greu să-i recunoşti până nu îi vezi în acţiune şi constaţi că sunt la fel, indiferent de sex, vârstă, etinie, religie şi, mai ales, condiţie socială.

Campania „Îmbracă un copac cu haine pentru nevoiaşi”, pornită din Bulgaria şi derulată şi la noi în câteva mari oraşe (Timişoara, Cluj Napoca, Bucureşti) a ajuns şi la Iaşi. Spre deosebire de celelalte oraşe, la Iaşi au fost surprinşi cetăţeni ce nu erau numaidecât săraci luând haine din pomi, pe care scria clar cine sunt destinatarii: persoanele nevoiaşe. O ţigancă cu un cojoc bun pe ea şi cu dantură strălucitoare (probabil locatară a unui palat cu turnuleţe), o doamnă bine îmbrăcată şi, în fine, angajaţii de la firma de salubritate din subordinea Primăriei au golit rapid copacii. „Nu că nu avem, dar dacă s-a ivit ocazia asta!”, justifică doamna cu şapcă albă gestul. Nu ştiu dacă în celelalte oraşe hainele au ajuns exclusiv la nevoiaşi, dar la Iaşi s-a văzut că nu.

Astfel de personaje sunt clienţii pomenilor de tot felul. La toate sărbătorile religioase şi laice se calcă în picioare pentru o porţie de fasole cu cârnaţi „nişte doamne” bine îmbrăcate, cu paltoane elegante şi cu căciuli de vulpe argintie de sub care o pereche de buze rujate strident mestecă de zor de parcă acea porţie din farfuria de plastic ar fi capătul şi mântuirea; vezi „nişte domni”, mulţi şi ei, scorţoşi cu căciuli de astrahan şi „facibe” care se calcă în picioare pentru un pahar de ţuică fiartă. „Nu că nu avem, dar dacă s-a ivit ocazia!” Şi mai adaugă un motiv: tradiţia. De când naiba o fi devenit fasolea mâncare tradiţională, specific românească?! Nu v-ar prii mai bine nişte colivă, că gastronomii spun că asta ar fi singura mâncare specifică locului? La manifestările din 1 decembrie 2015, aceiaşi pomanagii au rupt panglicile tricolore de pe gardurile de protecţie. Ce să facă cu bucăţile de panglică? La ce le-o fi trebuit? Au legat porcul de Crăciun, le-au pus în pomul de iarnă, vor face din ea cocarde pentru 24 ianuarie? Mă îndoiesc. Le-au luat nu pentru că le-ar fi trebuit la ceva, ci pentru că „s-a ivit ocazia”. Acelaşi comportament ca la deschiderea magazinelor cu reduceri: sunt unii care îşi cumpără drujbe nu pentru că le-ar trebui la amenajarea apartamentelor, ci doar pentru că „s-a ivit ocazia”. La fel în cazul parlamentarilor ce-şi votează pensii peste pensii şi alte stipendii ce supurează din mintea senatoarei îmbrăcată în bluză cu Miky Maus. Nu că nu ar avea, dar „s-a ivit ocazia”.

„Calicul sătul flămându-i” constata Dimitrie Cantemir acum trei sute de ani; vedem că acea categorie pe care o viza s-a conservat şi chiar a sporit. Pe vremea lui ea nu conta politic; acum contează şi apucăturile ei sunt întreţinute şi exploatate de către politicieni. Staţi să vedeţi la manifestările de pe 24 ianuarie cu ce forţă va reveni în piaţa publică ideologia pomanagiilor români: cârnaţionalismul. Să nu uităm că ne aşteaptă alegerile. „Schimbarea domniilor, bucuria nebunilor”, spune o zicală. Parcă ar fi mai adevărată varianta „Schimbarea domniilor, bucuria pomanagiilor”.

Practica aceasta imbecilă de a da fasole cu cârnaţi mulţimii de ziua naţională şi cu prilejul diverselor sărbători este departe de curcanul pe care îl pregătesc americanii de „ziua recunoştinţei”. Crăpelniţa din zilele pomenii şi vânzoleala din jurul ei ne arată nivelul cultural al unei societăţi cu mentalitate de calic. Calici nu sunt doar cei ce nu au, adică nevoiaşii, ci şi aceia care, chiar având, se comportă precum cei ce nu au. Mai ales aceştia din urmă formează masa nehaliţilor, fiindcă nevoiaşii sunt împinşi la marginea fenomenului, ca fiinţe care nu fac cinste momentului solemn al clefăitului şi râgâielilor tradiţionale şi chiar patriotice. Cu atât mai dezgustător este când îi vezi pe politicienii înşişi că „o dau în fasole”, că oferă cu mâna lor, ca de la ei de acasă, porţiile mult râvnite de pomanagii. Ei au mare nevoie de calici, pe care îi cumpără din banii noştri cu un polonic de fasole şi cu un rachiu de câte ori se iveşte ocazia. Că şi ei au nevoie de voturi, pe care le-ar putea obţine prin mijloace decente. Pe ei nu i-ai vedea îmbrăcând un copac pentru nevoiaşi, ci doar umplând burţile pomanagiilor din banii publici, că tot „s-a ivit ocazia”! O mână pe alta se murdăresc. „Să trăiţi, dom’ primar, să trăiţi dom’ deputat! Nu că ne-aţi trebui, dar dacă tot s-a ivit ocazia...!”