Posteritatea Marelui Poet

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Se împlinesc zilele acestea, mai exact în ziua de 5 noiembrie, zece ani de la intrarea în eternitate a marelui poet Adrian Păunescu şi prezenţa lui în viaţa societăţii de astăzi s-a reimpus numai prin vitalitatea personalităţii sale de scriitor cetăţean şi numai prin vitalitatea poeziei sale

Astfel, a reînviat datorită devotamentului fiului său, profesorul universitar şi cantautorul Andrei Păunescu, Cenaclul Flacăra, redevenind o prezenţă cu un ecou tulburător în rândurile foştilor fani şi a reprezentanţilor tinerei generaţii, a reînviat prin devotamentul fiicei sale, poeta Ana-Maria Păunescu, revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”, scrisă şi citită cu aceeaşi patimă cu care a fost impusă în timpul vieţii lui.

Îmi îngădui ca fiind o datorie să adaug la comemorarea Marelui Poet amintirea prieteniei frăţeşti care m-a legat de Adrian Păunescu reproducând paginile consacrate acestei prietenii din „Jurnalul unui personaj controversat”, în capitolul „Duhovnicul sau despre prietenie”.

„Am intrat în gazetărie şi în literatură cucerit de zgomotul şi furia amiciţiei şi, rând pe rând, părăseam şi zgomotul şi furia pentru a rămâne cu mine, însoţit de atâtea dezamăgiri şi de trădarea atâtor amici despre care am povestit în paginile Falsului jurnal de faţă.

Am avut totuşi un prieten cu P mare, singurul prieten, începând de la vârsta de 18 ani ai lui, şi prietenia s-a maturizat o dată cu acest prieten şi s-a încheiat când eu aveam 78 de ani, iar el, grăbit fără voia lui să mă părăsească, avea 67 de ani. Acest prieten a fost Adrian Păunescu. Prietenia noastră a cuprins şi familiile noastre şi copiii noştri şi soţia mea şi soţiile lui şi iubirile lui. Cu lacrimile cu care acestea i-au împăienjenit ochii de atîtea ori şi versurile lui, aproape toate, şi debutul meu în roman determinat de el şi baricada comună şi gazetăria noastră şi ambiţia noastră de a fi în vâltoarea evenimentelor şi la vârf mereu şi deznădejdile lui şi obligaţia desfăşurării vieţii mele cu patima de a lua mereu de la început şi nerecunoaşterile ba ale breslei, ba ale administraţiei şi voinţa de a rămâne verticali în slujirea idealului, de a ne justifica în ipostaza de români şi, în sfârşit, atâtea nenumărate bucurii care, deşi se dovedeau efemere, ne încărcau sufleteşte cu o putere venind să ne salveze şi când eram disperaţi, pentru că am fost şi disperaţi, ne răcoream în dialogurile telefonice de la 1 şi 2 şi 3 noaptea sau 5 dimineaţa, pe care şi el avusese intenţia de a le publica într-o carte.

Cu Adrian Păunescu m-am certat de peste o sută de ori, definitiv, pentru totdeauna, până la sfârşitul vieţii, fără drept de apel şi trântindu-ne pentru ultima dată telefonul, pentru ca a doua zi sau a treia zi sau peste o lună, una din soţiile noastre să ridice receptorul ca să audă glasul meu sau al lui: «Dă-mi-l pe Adrian!» sau: «Dă-mi-l pe Dinu!”»

- V-aţi împăcat? Era replica lor pregătită şi aşteptată pentru că ştiau că o să trebuiască să ne certăm şi la o suta cinzecea oară definitiv şi până la sfârşitul vieţii.

Clipa cea mai dureroasă pe care am trăit-o împreună cu el a fost, nu cu foarte multă vreme înainte de a ne părăsi, şi pe mine «pentru totdeauna», când s-a întors de la Chişinău după o călătorie ultimă şi istovitoare, invitat să participe la distingerea lui în Aula Academiei din capitala Basarabiei cu titlul de membru al Academiei, în prezenţa preşedintelui ţării, a prim-ministrului ţării, a membrilor Guvernului şi a membrilor Academiei. Atunci când i s-au înmânat de către preşedintele Academiei însemnele titlului de academician i s-a făcut rău şi, pur şi simplu, a leşinat. În ţara lui el nu fusese recunoscut de Academie, chiar de către amicii lui, preşedinţi ai Academiei, de către preşedintele ţării, de către prim-ministru. El care a fost şi rămâne cel mai mare poet al limbii române din veacul XX, după Arghezi. Relatarea sugrumată de emoţie a acestei împrejurări care l-a făcut să leşine în Aula Academiei de la Chişinău a răsunat în sufletul meu ca o spovedanie înecată în lacrimi şi s-a petrecut la câteva zile după ce doi reprezentanţi ai Academiei Române au venit la el acasă, bolnav, în Dionisie Lupu, spre a-i aduce... o diplomă intitulată «Distincţia culturală»!!!

Acum înţelegeţi deosebirea pe care o fac între Amiciţie, dominantă în lumea literară românească, şi Prietenie.”

Îmi îngădui azi cu asentimentul familiei, poeta Ana-Maria Păunescu, prof.univ. Andrei Păunescu şi a soţiei sale Carmen Păunescu, să reproduc răscolitoarele poeme parcă profetice la care s-a făcut apel cu prilejul nobilei comemorări a Marelui Poet.

Bolnavi unanim

Şi ce-ar fi dacă
Într-o zi blestemată
Ne-am îmbolnăvi cu toţii
Deodată?
Şi medici, şi pacienţi,
Şi părinţi, şi copii?

Ce-ar fi, ce-ar fi
Dacă brusc,
Ne-am îmbolnăvi,
Dacă n-ar avea
Cine pe cine să mai trateze,
Bandaje şi paranteze?

Ce-ar fi dacă,
În urma dreptului legitim
De a ne îmbolnăvi,
Chiar ne-am trezi
Că ne îmbolnăvim
Şi n-avem cui ne adresa,
N-avem pe cine chema?

Ce-ar fi dacă
Într-o zi blestemată
Ne-am îmbolnăvi
Cu toţii
Deodată?”

(21.01.2002,Cartea Cărţilor de poezie, Ed. Fundatia Culturala Iubirea)

&

Implacabil

Eu nu mai am puterea să revin,
nu te acuz, nu-ţi fac portret de vină
nu pot s-adorm, ţin ochii în lumină
şi tot ce simt nu-i spusă, e destin.

Mă încordez şi sufăr umilit,
minciuna universului mă doare;
asimilată răului cel mare
cu-atât mai tristă, cu cât te-am iubit.

Miroase-a carantină peste veac
bolnavii sunt chemaţi să se supună
la încercarea ultimă, comună,
să li se spună: nu mai aveţi leac.
Iar eu te văd, iubita mea cea bună,
cum mergi spre condamnare. Zac şi tac.”

(vol. „Iubiţi-vă pe tunuri”, 1981, Editura Eminescu)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite