Premiu pentru pierdere

Dacă iei la întâmplare o pagină scrisă de Julian Barnes şi-o ridici în lumină, observi, în transparenţa texturii ei, iscălitura lui Thanatos.

„Nu sunt decât o şopârlă a literaturii, care lâncezeşte toată ziulica sub minunatul soare al Frumuseţii". N-ai spune că un autoportretist atât de luminos şi tandru este, de trei ani încoace, un turist al neantului. Şi totuşi, Julian Barnes asta face cu începere din 2008, de când Pat Kavanagh, soţia lui, a murit din cauza unei tumori: mişcări de încălzire pentru plonjonul final. Antrenament pentru tenebre. Radiografii ale pierderii, solilocvii ale rupturii, explorări ale suferinţei. Dacă iei la întâmplare o pagină scrisă de Barnes şi-o ridici în lumină, observi, în transparenţa texturii ei, iscălitura lui Thanatos. Fiecare idee se drapează în straie de doliu. Peste fiecare povestire sau capitol de roman suflă vânt de cimitir. Singurul lucru pe care moartea lui Pat Kavanagh nu l-a distorsionat înăuntrul soţului ei a fost talentul. Înnegurat şi bântuit de spaime, deprimat şi nirvanatic, Julian Barnes rămâne, spre fericirea cititorilor, un virtuoz deprins să-şi scrie cărţile pe mătase. Cameleonul care îşi schimba coloritul epic la fiecare carte a fugit din lume. În locul lui a rămas un performer de înalt nivel, care îşi interpretează propriile variaţiuni pe tema sfârşitului şi care mai aminteşte de şopârla dedată trândăvelilor hedoniste prin fulgerele ironice / autoironice ale frazelor şi prin rafinamentul asocierilor şi referinţelor culturale.

Cu aproape o jumătate de an în urmă, Editura Nemira a scos pe piaţă „Puls", un volum de povestiri năpădite de melancolie şi de inevitabilitatea morţii. Cartea continuă, cu alte instrumente, demersul început de Barnes în „Nimicul de temut", un eseu cu irizări memorialist-autobiografice despre marea şi ultima taină. „Puls" e o carte despre ceea ce ţi se smulge din suflet, din minte sau din pat, despre identităţile ciuntite ale oamenilor simpli sau iluştri. Fiecare personaj de aici pierde ceva: o prietenă, un soţ, un simţ, în cel mai bun caz un mănunchi de candori. Azilanţi distinşi, colerici, blazaţi sau mediocri caută refugiu, înţelegere şi mai ales consolare. Unuia i-a dispărut un părinte, pe altul l-a trădat un cunoscut de încredere. Unora li s-a fisurat o amiciţie, altora li s-au şters din palmă liniile căsniciei. „Puls" are o frumuseţe aproape dureroasă şi o înduioşătoare nobleţe a rătăcirii. Barnes vorbeşte aici despre curenţii subterani ai vieţii, despre ritmurile imprecise ale fiecărei zile şi despre avanpremiera de carne a neantului.

La câteva luni după „Puls", Julian Barnes publică „The Sense of an Ending", un miniroman scris în aceeaşi cheie şi pe aceeaşi temă ca precedentele două cărţi. Soarta se arată exact atât de ironică pe cât o crede dintotdeauna Barnes, care primeşte - în sfârşit, oftează criticii - The Man Booker Prize. La discursul de recepţie, premiantul îşi tăvăleşte mulţumirile prin pesmetul sarcasmului, văzând în această distincţie o loterie pentru obraze subţiri („posh bingo"). Asistenţa râde stingher, bănuind că în spatele acestei reacţii se află un lucru delicat, greu de înţeles în dimensiunea lui reală. Aşa este. Julian Barnes fusese deja nominalizat de trei ori la Man Booker Prize, pentru cărţi mai bune decât cea pentru care a fost recompensat (Papagalul lui Flaubert, Anglia, Anglia şi Arthur & George). De fiecare dată ratase premiul, dar pierderea fusese compensată de viaţa alături de Pat Kavanagh. Acum, Barnes obţine premiul, însă tonul şi subiectul din „The Sense of an Ending" n-ar fi fost posibile fără moartea lui Pat. Astfel, Man Booker Prize devine, fără voia lui, un câştig întemeiat pe o pierdere. Şi oricât de mult ţi-ar plăcea paradoxul, oricât te-ar amuza răsucirile destinului, o asemenea turnură n-are cum să-ţi risipească norii de pe cer şi plumbul din suflet. Sau invers.

Radu Paraschivescu este scriitor, publicist şi traducător. Are o legătură specială cu lumea sportului şi scrie pentru ''Adevărul''.