Presa cotidiană. Începuturile

Pe când ziarul costa mai puţin decât o pâine şi hrănea sute de mii de cumpărători, pe când era răsfoit şi nu naviga nimeni cu mouse-ul, am poposit şi eu în presă, la „Tineretul liber“, primul cotidian tipărit în libertate („Libertatea“ furase startul pe 22 decembrie, fiindcă ajunsese mai repede pe tarabe de la Palatul Universul decât „Tineretul“ de la Casa Presei) şi, ulterior, primul mare defunct al presei româneşti.

În 1990, Backspace-ul se numea radieră, Enter-ul, aliniat, iar tastatură n-aveau decât maşinile de scris ale dactilografelor, acele tanti îngăduitoare care îţi băteau textul peste rând cu promisiunea unei ciocolate şi care au fost printre primele supuse extincţiei din vremurile noi, alături de harnicele curiere şi de răbdătoarele centraliste.

Pe atunci, scumierele erau înăuntru şi nu afară, iar titlurile erau titluri, care încăpeau în Probar (un fel de manual de fonturi pe care îl ştiam pe de rost) şi erau culese de fostele lucrătoare de la „Crucea de piatră“, angajate cu de-a sila de comunişti la Casa Scânteii. Birourile erau birouri şi nu „borcane“ sau nişte măsuţe aşezate în „open space“. Numerele de telefon n-aveau un buton, ci erau lipite pe un fişet, documentarea intra în agende şi nu pe USB-uri, colile de indigo ţineau loc de fotocopiator, zincurile de poze şi „albitura“ (nişte pene metalice subţirele) era pe post de „line spacing“.

Iar ziariştii era ziarişti, nu un simplu cod, 245123, conform nomenclatorului CAEN de meserii de azi. N-apăreau la televizor, ci se mulţumeau să intre cuminte în definiţia de persoană fizică, recunoscută ca jurnalist conform legii, care îşi asumă voluntar responsabilitatea publică morală şi legală de a aduce la cunoştinţa cetăţenilor, prin produse jurnalistice, informaţii de interes public local, zonal, naţional sau internaţional.

Doru Lionăchescu nu era Chairman, ci redactor-şef adjunct, Ştefan Mitroi nu era blogger la adevarul.ro, ci redactor-şef, „externiştii“ (Luminiţa Roşca, Aristotel Bunescu) erau „externişti“, „culturnicii“ – „culturnici“ (Gabriel Rusu, Horia Barna), Tiberiu Lazăr era secretar de redacţie şi nu Tibanuʼ, politica o făcea un poet (Mircea Florin Şandru), sportul avea cronici, nu bârfe (Vasile Căbulea). Drepturile de autor nu erau forme pseudo-legale de a-i plăti pe angajaţi, ci raţii de ulei, zahăr, carne şi chiar vin pe care le procuram de la bufetul ziarului, cu banii jos sau pe veresie.

Nopţile erau albe, băutura intra în metabolismul creativităţii ca la Nichita, uneori ştirile care începeau la pagina 1 şi promiteau să se continue în pagina 6 nu-şi mai găseau locul nicăieri. Dar ştirea era ştire, reportajul, reportaj şi-atât. Tuşul murdărea mai autentic decât cartuşele imprimantelor şi muncitorii tipografi, tot un soi de ziarişti, dar mai nevoiaşi, îl luau acasă de Paşti, să-şi vopsească ouăle.

Şi, în plus, de neuitat, era Georgică.

Aşa au fost începuturile, din vremea în care, cum zicea Jerry Seinfeld, era uimitor că toate ştirile dintr-o zi încăpeau perfect într-un ziar. Azi, nu mai suntem tineri, iar despre libertate, propun să reluăm discuţia când vor ieşi din sertarele redacţiilor tonele de dezvăluiri despre ansambluri rezidenţiale care stau să pice nu la un cutremur, ci din senin. În 1990, textele care nu erau publicate îşi aşteptau rândul în ceea ce ăi bătrâni numeau „şpec“. Azi li se spune, mai sofisticat, investigaţii.

Acest text a apărut şi pe blogul personal.