Preşedintele Coaliţiei Bolnavilor Cronici: Spitalele sunt închise pentru bolnavii cronici. Pacienţii mor acasă

Deşi de la 1 iunie ar fi trebuit să se reia internările şi intervenţiile chirurgicale, reprezentanţii pacienţilor atrag atenţia că acest lucru nu s-a întâmplat şi că cele 5 milioane de bolnavi cronici nu au nici astăzi acces în spitale pentru investigaţii, ceea ce multora le este fatal.

Preşedintele Coaliţiei Organizaţiilor Pacienţilor cu Afecţiuni Cronice (COPAC), Radu Gănescu vorbeşte, într-un interviu pentru „Adevărul”, despre bătaia de joc din sistemul public de sănătate

Adevărul: Un raport recent al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii - OMS - admite, în premieră, faptul că, în perioada pandemiei de coronavirus nou, tratamentul pacienţilor cu boli netransmisibile în spitale a avut serios de suferit. Şi cere ţărilor să ia măsuri. Cum vi se pare această constatare?

Radu Gănescu: Este o realitate pe care noi deja o ştiam mult mai devreme. Documentul OMS este un studiu din 155 de ţări, făcut în luna mai. Noi ştiam din martie - dat fiind că am intrat în stare de urgenţă şi accesibilitatea pacienţilor la servicii medicale în spitale a fost redusă - că sunt nişte efecte negative pe care le vom avea. Orice pacient care nu ajunge la medicul lui în timp util va avea o complicaţie a stării de sănătate. Orice pacient care nu este diagnosticat într-un timp cât mai scurt va avea un stadiu mai avansat de boală. Aceste lucruri le-am simţit pe pielea nostră şi am încercat să spunem public că ar trebui găsite soluţii pentru ca accesibilitatea pacienţilor cronici să rămână cumva crescută în spitalele din România. 

S-a întâmplat acest lucru?

Nu, din păcate. Nu numai în România, ci şi în alte ţări, concentrarea a fost foarte mare pe COVID, în încercarea de a preveni şi a nu infecta mulţi pacienţi. Nu pot să spun că nu e un lucru bun, dar oricât de mult am dori să facem prevenţie, să nu mergem în spitale, este nevoie. Urmarea lipsei de acces este documentată în acest studiu: cazurile s-au complicat şi sunt ferm convins că, şi din punct de vedere al persoanelor decedate non-COVID, s-ar putea să vedem o statistică foarte rea, foarte curând. 

Ce trebuia făcut ca să nu se ajungă în această situaţie?

Din punctul meu de vedere, a fost creată o panică mult mai mare decât realitatea în sine, un haos în sistemul de sănătate pentru că nimeni n-a venit cu o soluţie, cu un protocol, cu un circuit. În majoritatea ţărilor, şi în România, spitalele s-au închis pentru pacienţii non-COVID. Logic ar fi fost ca închiderea tuturor spitalelor să se facă pe parcurs, dacă era nevoie, dacă aveam acel val de zeci de mii de pacienţi. În momentul în care închizi de la început 150 de spitale din 300, spitale care oricum nu făceau faţă la numărul de pacienţi cronici, e clar că va fi haos, blocaj. Sunt convins că, dacă aceste spitale erau pe parcurs adaptate pentru pacienţi COVID dacă aceştia existau, lucrurile ar fi stat altfel. Pentru că acum avem paradoxul unui spital de 200 de locuri cu trei pacienţi sau un spital de 100 de locuri cu 20 de pacienţi. 

Care sunt aceste spitale?

La Câmpina, de exemplu, tot spitalul are un singur pacient. De trei luni. Acolo sunt undeva la 100 de locuri în spital. Alt exemplu este Spitalul Colentina, din Bucureşti, spital-suport pentru COVID - a fost închis pentru a sprijini Institutul „Matei Balş”, care a făcut faţă foarte bine la numărul de bolnavi de COVID în Bucureşti şi a avut 70 de pacienţi dintr-o capacitate de 800. 

Cum este în acest moment accesul pacienţilor cu boli cronice în spitale? 

Spitalul Colentina este încă închis pentru bolnavii cronici. Nu s-a schimbat absolut nimic. Şi acesta este lucrul care ne îngrijorează. Pentru că ne aşteptam, odată cu perioada de relaxare, ca accesibilitatea pacienţilor în spital să fie mult mai mare. Vedem că încă nu există deschidere aşa de mare. 

De ce?

Pentru că, de exemplu, Spitalul Colentina, care este un spital care ar trebui să fie accesibil pacienţilor cronici pentru că tratează foarte multe categorii de pacienţi – fie că vorbim de scleroză, că vorbim de pacienţi cu boli hematologice sau imunitare. Spitalul ar fi trebuit deschis nu de ieri, de azi, ci de o lună, mai ales că, în Bucureşti, avem deja trei spitale de campanie făcute special pentru COVID. Deci, ar fi capacitate, dacă se revine la un val foarte mare de pacienţi. Aşa că noi nu înţelegem de ce aceste spitale – cum este şi „Marius Nasta”, cum este şi „Colentina”, şi „Carol Davila” – nu revin pacienţilor cronici. Pentru că avem cum să facem faţă. 

Oficial se spune că majoritatea spitalelor au început să facă programări pentru pacienţii non-Covid.

Dar vedeţi ce aglomeraţie există. Trebuie făcut un triaj, trebuie respectată partea de distanţare şi e foarte greu să acopere toţi pacienţii care nu au beneficiat până acum de acces. Faptul că era aglomeraţie în spitale dinainte de pandemie, acum când accesibilitatea se face mult mai greu, credeţi dv. că pacientul are acces? Eu cred că nu. Şi din semnalale pe care le primim de la pacienţii care sună la spitale să-şi facă programare rezultă acelaşi lucru: sună şi li se spune să revină după 15 iunie. De ce? E o mare întrebare. 

S-a spus că multe din operaţiile făcute înainte de pandemie nu erau de fapt urgenţe. În Occident, aştepţi o operaţie şi o jumătate de an înainte. Ce părere aveţi? 

Într-adevăr, putem discuta faptul că accesibilitatea în servicii complexe în Europa se face un pic mai greoi. Dar se face pentru că sistemele de sănătate sunt altfel: sunt sisteme private, sunt costuri reale ale unei intervenţii. În România, statul decontează în funcţie de un DRG care e făcut în funcţie de numărul de la pantofi, dacă e să mă întrebaţi pe mine. Deci, putem admite că românul ajunge cu o oarecare lejeritate la o intervenţie chirurgicală generală. Dar pot să vă spun că eu, ca pacient care am avut nevoie de o proteză de şold pentru că nu mai puteam să mă ridic din pat, am aşteptat patru luni şi jumătate, în condiţiile în care am ajuns la chirurg în scaunul cu rotile. Era limpede că nu mai aveam o altă soluţie decât să mă operez. Nici în România nu se accesează uşor. Şi vorbim de acum doi ani, nu era perioadă de pandemie. Eu cred că nimeni nu vrea să se opereze de bună voie, în afară de chirurgia plastică. Oricum ai lua-o, chirurgia e o urgenţă. Fie că e vorba de un pacient care, ca mine, are nevoie de o proteză de şold sau de rezolvarea unei cataracte, sau de o apendicită care se poate transforma în peritonită şi poate duce la deces, e un risc. Faptul că aceste intervenţii chirurgicale au fost amânate şi au rămas la latitudinea medicului... Vă spun sincer că ne-au sunat chirurgii şi ne-au spus că nu-şi pot opera pacienţii nici oncologici şi nici cu alte probleme pentru că spitalul e închis. Şi nu poţi să bagi un pacient în operaţie dacă nu-i faci nişte analize, o radiografie, un RMN. Cum să le faci dacă sunt sistate toate?

Pacienţii ce v-au semnalat?

A venit un pacient cu scleroză multiplă care, în data de 15 aprilie, trebuia să-şi primească perfuzia. Tratamentul a fost amânat. Acum, în perioada de relaxare, a sperat că se poate programa la spital, i s-a spus să vină după 15 iunie. Pacienţi cu distonie care trebuie să facă toxina botulinică – şi sunt vreo trei centre în România –, cei care erau la Colentina au fost nevoiţi să se mute fie la Baloteşti, fie la Timişoara. La Baia Mare, pacienţii cu boli pulmonare nu au unde să-şi facă nici măcar o spirometrie, pentru că spitalele de pneumologie sunt spitale-suport COVID. Şi sunt inclusiv pacienţi cronici copii. Şi nu au unde. Asta din ce ştiu eu. Câte or fi în realitate, nici nu vreau să mă gândesc. Pentru că se merge pe ideea că decide medicul. Eu sunt de acord, dar în realitate, nu medicul decide. Pentru că medicul lucrează într-o secţie care are un şef care are un manager şi un DSP care-i creează circuitele şi care-i dă avizele sau nu. Dacă decizia e că e un spital-suport COVID, asta înseamnă că nu are nimeni acces. Şi în acest caz, pe cine să programezi?

Există vreo statistică a pacienţilor afectaţi în această perioadă?

Nu cred că se doreşte. Noi nu avem nici măcar registre de pacienţi. La noi, s-a mers pe sistare. Hai să îngrădim! 80% din capacitatea de la ATI a fost blocată cu COVID în toate spitalele. Nu s-au făcut operaţii nu pentru că intra medicul în operaţie în tricou şi cu pantaloni scurţi. Operaţiile se făceau şi înainte cu echipament complet, cu mască, costum. Nu se fac operaţii fără să fie totul aseptic. De asta, logica îngrădirii nu o înţelegem. Nu puteau închide treptat? La Câmpina, dacă ai fi avut 50-60 de pacienţi COVID, puteai să închizi spitalul, dar dacă ai unul singur, de ce ai închis? Iar această logică de trei luni nu se schimbă. Nu se schimbă nimic, că nu se dă drumul la nimic. Abia ieri s-a luat o decizie, la Carei, ca spitalul care era suport COVID să revină pacienţilor cronici. 

Se pare că de noul coronavirus nu vom scăpa curând. Va trebui să învăţăm să trăim cu el. Ce soluţii vedeţi? 

Nemulţumirea nostră este că ştim că avem un sistem de sănătate neperformant, dar faptul că peste acest sistem a venit – să spunem – ghinionul acesta, pandemia aceasta, ne pune în ipostaza de ne modifica sistemul, de a face nişte reforme. Pe care noi nu le-am făcut de ani buni. Faptul că acum am reuşit să punem telemedicina oarecum pe picioare, în sensul că pacienţii la atât au avut acces măcar, e un lucru bun. Trebuia făcut de ani mulţi şi sperăm că va rămâne. Dar lucrurile acestea trebuiau gândite şi făcute calculat. Ceea ce mă sperie este că noi nu facem aşa ceva. Mă sperie că luăm nişte decizii pe genunchi, mă sperie că în deciziile acelea nu este consultată nici măcar societatea civilă. La noi nu se discută, se scrie cu creionul pe hârtie, se pune în geam şi toată lumea ascultă. Nu e normal, nu e logic şi nu ajută pe nimeni. Pentru că, de multe ori, deciziile – chiar dacă de multe ori sunt luate cu bună intenţie – sunt eronate. Şi vedem efecte mult mai negative, costuri mult mai mari. Credeţi că sistemul de sănătate va putea acum să permită accesul unui val mult mai mare de pacienţi cronici care vor fi mult mai bolnavi? Eu nu cred. Sistemul nu a fost pregătit niciodată. Acum va fi într-un colaps şi mai mare dacă putem spune aşa, cu cheltuieli enorme, cu pacienţi nemulţumiţi şi, poate, cu pacienţi care-şi vor pierde viaţa. Toate acestea trebuiau luate în calcul dinainte, gândite şi coordonate. 

Radu Gănescu: „Noi avem criza medicamentelor în fiecare an”

Recent, Asociaţia COPAC împreună cu o altă asociaţie de pacienţi a desfăşurat o acţiune de donare de Euthyrox, un medicament necesar bolnavilor de tiroidă. S-a rezolvat problema din ce ştiţi dv.? 

Nu. Aici e chiar un paradox specific pe acest medicament. Pentru că, dacă ne uităm pe site-ul ministerului, vedem că avem stocuri în ţară, dacă discutăm cu producătorii – şi discutăm săptămânal pe subiectul acesta –, ei spun că aduc cote din ce în ce mai mari pe piaţa românească. Realitatea pacienţilor este că nu au acest medicament. Deci, pe undeva se întrerupe ceva. De ce? Chiar îmi e greu să explic. Sincer vă spun, cred că este o problemă care nu va fi curând rezolvată. 

Şi mai lipsesc şi alte medicamente...

Da, şi nu neapărat pandemia a creat această criză. Noi avem criza medicamentelor în fiecare an. Multe medicamente se retrag din România, multe medicamente nu se găsesc în farmacii. Au mai fost perioade în care nu se găsea Euthyrox. Acum, medicamentul care a fost coroborat cu pandemia a fost Plaquenil-ul. Într-o primă fază, s-a spus că este util în tratamentul pacienţilor bolnavi de COVID şi fiecare ţară şi-a făcut stocuri. Medicamentul a fost scos din farmacii, băgat în spitale – iarăşi o decizie absurdă – pentru a afla, după o lună, că nu este bun în tratamentul bolnavilor COVID. În acest răstimp, pacienţii cu boli reumatismale, cu boli autoimune, nu au mai avut tratament. Din farmacii nu puteai să iei medicamentul, iar în spitale nu aveai acces. Un haos total. 

Revenind la realitatea medicamentelor.

Este o chestiune foarte birocratică. Politica celui mai mic preţ nu ne avantajează. Niciodată nu ne va avantaja. Până când nu vom schimba această politică, lucrurile nu se vor îmbunătăţi sub nicio formă. Şi vedem asta zi de zi. Iar faptul că, în perioada pandemiei, criza a fost mult mai mare are o explicaţie foarte simplă: în România, majoritatea pacienţilor îşi luau medicamentele din alte ţări europene, din Bulgaria, din Republica Moldova, din Ungaria, unde aveau rude, aveau prieteni care le trimiteau sau mergeau acolo. Faptul că totul s-a închis a arătat criza reală a medicamentelor pentru pacientul din România care nu a mai avut de unde să ia. S-a văzut cât de mult lipsesc medicamentele din piaţa noastră. 

Discuţia despre lipsa medicamentelor pare a fi veşnică. Ce s-a făcut? 

Iar este ceva ilogic. Autorităţile ştiu că au această problemă. Şi când ştii că ai o problemă, pe un anumit palier, nu înţeleg de ce nu vrei să reglementezi. Care este logica pentru care nu găseşti un medicament de 12 lei, cât este Euthyroxul, pe care dacă pacientul nu-l ia, trebuie să-l internezi în spital, şi doar internarea pe zi este 1.500 de lei? Să nu-i dai un medicament de 12 lei, dar să cheltuieşti mii de euro în spital cu el nu ajută pe nimeni şi nu are nicio logică. Nici măcar autoritatea nu e în avanataj, pentru că ea cheltuieşte în final mult mai mult. Este aberant. Pacientul nu trebuie băgat în spital, ci ţinut acasă. Trebuie ca el să vină la consult la şase luni şi să-i dau medicamentele. Atât. Şi îl bag în spital când are nevoie să fie operat sau are nevoie de investigaţii medicale mai complicate. 

Şi la noi cum este?

La noi, sunt bolnavi care merg lunar în spital doar pentru a-şi lua nişte pastile. Eu, de exemplu. Merg lunar la spital să-mi iau pastile pentru că se găsesc doar la farmacii cu circuit închis. De zece ani întreb autorităţile din România de ce nu-mi pot ridica tratamentul din farmacii cu circuit deschis. La fel ca şi mine sunt zeci, sute de pacienţi. În loc ca în spital să meargă cei care chiar au nevoie, merg eu care ar trebui să-mi fac investigaţii o dată la şase luni şi să-mi iau tratamentul. La noi, or aglomerăm spitalele cu tot felul de pacienţi, or, în timpul pandemiei, am tăiat tot şi gata: nu mai merge nimeni. Luăm nişte măsuri extreme. Normal, lucrurile ar trebui să stea în echilibru. Trebuie să găseşti soluţii şi numai soluţii nu găsim noi. Soluţiile noastre sunt din acestea, din topor, brute. 

În România, majoritatea pacienţilor îşi luau medicamentele din alte ţări europene, din Bulgaria, din Republica Moldova, din Ungaria, unde aveau rude, aveau prieteni care le trimiteau sau mergeau acolo. Faptul că totul s-a închis a arătat criza reală a medicamentelor pentru pacientul din România care nu a mai avut de unde să ia

Ce se întâmplă dacă un medicament se retrage de pe piaţă

Dacă îl retrage producătorul, nu mai poţi să-l aduci în România. Iar avem aici o fractură de logică. Medicamentul care a plecat nu se mai întoarce. Dar poţi să-l aduci prin Unifarm. Şi ce credeţi? Dacă în România îl decontai la 12 lei şi pleacă producătorul, prin Unifarm îl iei la piaţa liberă: cu 20 de euro, cu 30 de euro. Şi uite aşa plăteşti de mult mai multe ori nişte pastile decât dacă ai reglementa prin lege, astfel încât medicamentele să rămână în piaţă.