Am rugat-o pe mama de nenumărate ori să încerce să-şi amintească dacă a mai visat ceva semnificativ în noaptea aia, dar rezultatul a fost acelaşi: tren, zăpadă. Uneori nu mă gândesc la trenul ăla poate chiar ani de zile. Apoi, într-o seară, îmi revine în minte imaginea lui, un pic distorsionată, ca şi cum vezi totul proiectat pe un perete enorm şi pe alocuri filmul se încălzeşte şi stă să ia foc şi toată imaginea se moaie, se alungeşte, până poţi să vezi un pic în spatele ei.

Cred că înseamnă că îţi place să călătoreşti, că aşa eşti tu, o mai suceşte mama uneori. Sau că îţi place iarna, că eşti născută când erau nămeţi afară, că eşti mereu pe fugă, cred că înseamnă o veste bună, zicea bunica, tu aduci sau primeşti o veste bună, totul e în mişcare cu tine, zăpada e curată, e bogăţie, e curăţenie, e de bine, trenul plin de zăpadă eşti chiar tu, trecând prin propria-ţi viaţă.

Prima mea imagine într-un tren: merg cu mama de la Severin la Craiova. Suntem într-un Personal. Banchetele sunt uriaşe, de vinilin, şi presupun că-s destul de murdare. Mama a întins o pătură roz şi m-a aşezat pe ea. Stau cuminte şi mă uit pe geam la Dunărea turbată, urâtă şi violentă, plină de sloiuri de gheaţă, pregătită să ne înghită cu tot cu tren. Suntem foarte-foarte aproape de apă, îmi imaginez că dacă am deschide geamul i-aş putea simţi mirosul galben, aşa cum pare a fi. Văd pe marginea drumului câte un om care se luptă să înainteze, câte un bărbat înfofolit, în luptă cu vântul, ducându-se cine ştie unde pe vremea asta ciudată. Mi-e milă de toţi oamenii ăştia şi într-un fel am puterea supranaturală de a intra pentru o secundă în corpul lor şi de a mă uita şi mai de aproape la Dunăre, de a simţi chiar stropii de apă pe faţă, de a îndura frigul, de a-mi trage căciula mai pe ochi şi chiar de a privi la trenul care trece pe lângă mine şi din care se holbează o fetiţă oarecare.

Noaptea trecută am visat şi eu un tren. Unul pe care l-am mai văzut până acum. Sunt foarte foarte scundă, mă ţin de un picior enorm, o mână stă sprijinită pe creştetul meu, am mai trăit asta acum mulţi ani şi iată că imaginea mi-a revenit în vis. Într-un spaţiu deschis, nici nu ştiu cum l-aş putea numi, aud un vuiet, un şuierat, totul se cutremură în jurul nostru, ca şi cum un meteorit s-ar întrepta fix spre noi în secundele astea. Îmi spun că ceva vine, ceva foarte mare vine, şi mă apucă o groază enormă, pentru că nu ştiu ce vine, din ce parte şi ce pot face pentru a scăpa.

Şi atunci, atât în vis, cât şi în realitate, piciorul de care mă ţin îngenunchează. Cineva stă în spatele meu, cineva cu o mână infinită mă cuprinde şi mă strânge, cineva mă pupă pe cap, prin căciulă. Sunt mică, foarte mică, stau în picioare pe un peron şi cineva care stă în spatele meu mă strânge în braţe, aşa supravieţuiesc momentului teribil în care trenul intră în gară şi e acoperit de zăpadă, pentru că afară ninge, şi trenul se dezlănţuie în cea mai zgomotoasă secundă a vieţii mele, ceva teribil şi extraordinar de frumos. Sunt îngrozită şi sunt fericită şi sunt martora unui fenomen nemaivăzut şi cineva mă ţine strâns şi-mi spune să nu-mi fie frică şi atunci ştiu sigur, deşi nu e deloc adevărat, dar în momentul ăla ştiu sigur, fără urmă de îndoială, că nu voi mai fi niciodată singură.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.