Problema guvernului partizan (IV)

Guvernul în România trebuie să fie partizan. Constituţia ascunde asta, dar noi organizăm competiţiile electorale prin partide. Partidele servesc interese şi electorate. Ştim că există diferenţe de clasă în societate; nu ştim cine ar trebui să aibă autoritate asupra noastră; conflictele şi confuzia le rezolvăm votând. Dar pe cine şi în ce scop? Trebuie să înţelegem partizanatul ca guvernare în numele clasei de mijloc.

În articolul precedent, am exagerat cu critica clasei mijlocii. Relele acestei ţări nu sunt vina clasei mijlocii. Dar numai de aici poate veni soluţia acelor probleme care pot fi rezolvate. Mai departe, întrebaţi-vă despre propria experienţă: Nu vedeţi cum tendinţa claselor mijlocii este să se retragă din viaţa publică încă mai mult decât până acum? Nu vedeţi ce pasiuni întunecate sunt trezite de viaţa publică în oamenii din clasele mijlocii? Unii se resemnează cu sfârşitul speranţelor politice şi alţii, de teamă, dezgust sau mânie, vor să plece din ţară. Clasele mijlocii nu se pot reuni fără o viziune a viitorului politic al ţării.

De fapt, pasiunile acestea întunecate apar la toate clasele. Aceste pasiuni se identifică cu partizanatul urât al ultimilor ani. Aceste pasiuni nu sunt conceptibile în afara prăbuşirii proiectului politic democratic. Câtă vreme existau obiective politice de atins, exista un viitor. Sfârşitul tranziţiei este sfârşitul viitorului. Am mai scris despre asta: democraţia liberală în România depinde de opoziţia faţă de socialism. Această opoziţie are nevoie de un principiu şi de un partid şi de un electorat.

Opoziţia partizană la socialism se prăbuşeşte în mod recurent în România. Şi electoratul. În parte, asta trebuie că se datorează începutului nefast al democraţiei şi lipsei de experienţă. După 25 de ani nu mai avem motive să aşteptăm un viitor mai bun. Aranjamentele instituţionale şi partizane acum depind de supravieţuirea sau dispariţia clasei de mijloc. Implicarea în politică a clasei de mijloc este legată de apariţia unei noi clase de politicieni. Acest lucru nu este nemaiîntâlnit în România. În primele două decenii de după 1989, au fost momente în care mulţi intelectuali s-au implicat în politică, încercând să dea rigoare intelectuală şi morală democraţiei.

Rezultatele sunt depresive--partidele de dreapta identificate cu intervenţiile intelectualilor par catastrofe politice şi organizaţionale--încep cu victorii electorale care trezesc entuziasmul şi sfârşesc cu eşecuri de guvernare care risipesc electoratul şi distrug partidul; asta nu este vina intelectualilor--vina lor este că nu îşi înţeleg electoratul şi nu înţeleg organizarea partizană; orişicum, puţini dintre intelectuali au rămas în viaţa publică. Şi mai rău, moralitatea se pierde acum că în ceea ce trece de discurs intelectual în România stânga politică pare să fie respectabilă. Asta este şocant într-o ţară post-comunistă unde nimeni nu pretinde că statul ar fi fost reformat pentru a servi cinstit democraţia.

Guvernul partizan va funcţiona în România numai dacă devine partizanul clasei mijlocii. Asta cere implicarea politică a oamenilor care au dobândit succes profesional în clasele mijlocii--pentru a acorda şi refuza reputaţii unor oameni publici, care să devină astfel influenţi în politică, fie prin presă sau altfel. Politicienii români nu vor fi educaţi să înţeleagă cum funcţionează partizanatul modern până nu se întâmplă asta. Întrucât în democraţia liberală nimeni nu vorbeşte cu autoritate despre binele public, suntem prizonierii propriei prosperităţi--putem să ne trăim vieţile private, dar nu ştim nimic despre viaţa publică.

Clasa mijlocie care este modelul şi ţinta acestui partizanat nu poate fi electoratul, pentru că este prea mică. Dar ştim toţi că românii vor să intre în clasa mijlocie, deci acesta trebuie să fie scopul organizării politice prin partizanat. Asta cere un principiu şi un partid. Organizarea unui partid depinde esenţial de fondatori, creaturi misterioase şi rare. Educaţia individualistă şi resentimentară acum ne asigură că asemenea creaturi nu există. Cine crede asta poate lejer abandona orice efort. Dar nu banii şi tehnologia fondează un partid, ci oameni cu interese politice şi voinţa de a fonda. Clasele mijlocii sunt destul de entuziasmate aici şi acolo de inovaţii sociale sau tehnologice, de întreprinzători--oamenii care întreprind să fondeze ceva. Numai în politică, unde fondatorii se arată la adevărata lor amploare, nu sunt bineveniţi.

De ce? Din lipsă de încredere, interes şi experienţă. Românii nici nu ştiu mare lucru despre politică şi nici nu vor să înveţe. Numai maturizarea şi frica vor schimba această atitudine, cu ceva încurajare din partea intelectualilor. Dacă asta nu se schimbă, oamenii nu vor învăţa principiile care ghidează clasa de mijloc. Mi se pare că încrederea clasei de mijloc se câştigă umilind politica şi proclamând profesionalismul sau adevărul din spatele profesionalismului--productivitatea. Pe scurt, oamenii care sunt sau vor să fie clasa de mijloc cred că politica este esenţial o problemă tehnică, de rezolvat prin administrare competentă de oameni şi alte resurse.

Greşeala aceasta enormă şi tipică epocii noastre uneşte stânga cu mult din dreapta--aşa cum există ele în lumea contemporană--şi ne pune în criză. Competenţa profesională creează o reputaţie. În politică, nu avem încă aşa ceva. Cum să ne găsim viitorul fără un trecut? Estimp, criza este agravată de pretenţii ştiinţifice--intelectualii au învăţat ştiinţa politică modernă şi vor să măsoare opinia publică şi să judece prin teste politica. Dar asta este o gândire inferioară şi ulterioară fondării. Întâi faci ceva, apoi măsori rezultatele! Încrederea în profesionalism şi înţelgerea tehnică a politicii ne blochează accesul la fondarea de partide. Partidele sunt fondate pe principii şi apar în crize politice, pentru că numai atunci principiile sunt mai evidente decât convenţiile.

Cred că numai demnitatea persoanei este un principiu care să adune clasa de mijloc--vorbim de oameni ale căror opinii merg de la statul asistenţial la statul minimal libertarian, de la lupta împotriva prejudecăţilor pre-moderne la apărarea tradiţiilor, de la încrederea în ştiinţă la nevoia de comunităţi adevărate. Cred că avem nevoie de un candidat care garantează că acese dispute şi dezacorduri vor fi toate acomodate în clasa de mijloc a viitorului. Clasa de mijloc trebuie să apere viaţa privată a oamenilor, anume prevenind colapsul social sau politic.

Demnitatea persoanei face posibilă discuţia cinstită despre partizanatul clasei mijlocii. O înţelegere serioasă cere nu numai interes pentru educaţie şi profesionalism în carieră, ci şi un interes educat faţă de treburile politice--ca diferit de plăcerile variate ale claselor mijlocii în vremea globalizării--şi asumarea responsabilităţii faţă de clasele de jos--clasele mijlocii din România refuză complet asta, nu fără scuze bune şi justificări rezonabile, dar chiar şi la nivelul interesului de sine este pur şi simplu imposibil să propui schimbări politice serioase fără să calculezi situaţia eletorală partizană...