Probleme de etică medicală cu piticul înecat

Cum blogul anterior a stârnit polemici privind etica, m-am gândit să prezint câteva probleme adevărate de etică medicală care m-au marcat. Medicii se lovesc zi cu zi de astfel de probleme, trebuie să ia decizii dureroase destul de frecvent. Aceste probleme m-au marcat în mod deosebit pentru că s-au întâmplat la începutul carierei mele, când eram rezident de anul întai, intern „cu caş la gură”.

Am început rezindenţiatul pe 1 iulie şi am fost distribuit în terapie intensivă!!!

În SUA, când începi rezidenţiatul, nu există perioadă de acomodare – eşti aruncat din prima în focul spitalului. În cazul meu, am început rezindenţiatul pe 1 iulie şi am fost distribuit în terapie intensivă!!! Nu numai că am început în terapie intensivă, dar am fost şi pus de gardă în weekendul de 4 iulie, weekend lung din cauza sărbătorii naţionale a Statelor Unite. Ce să spun, a fost cumplit.

Am învăţat destul de repede că cel mai important lucru este să îţi cunoşti limitele şi să nu te jenezi de ele

Deşi eram bine pregătit teoretic mulţumită şcolii de medicină Carol Davila, pregătirea mea practică în terapie intensivă lăsa de dorit. Aceasta era cel puţin părerea mea. Acolo rezidenţii fac totul, setează şi butonează maşinile de respiraţie artificială, fac proceduri chirurgicale mici la patul bolnavilor, citesc filme de radiologie, etc etc. Nu pot să descriu cât de cumplit a fost, ce terorizat am fost. Până ce mi-am dat seama că de fapt toţi internii sunt la fel, chiar şi cei pregătiţi în SUA şi că avem rezidenţi seniori pe etaj gata oricând să ne ajute şi să ne arate cum se fac lucrurile. Oricum, primele săptămâni de rezidenţiat au părut un chin şi fizic, dar şi psihic, tot timpul cu frica de a nu greşi ceva şi cu sentimentul că esti depăşit de ce se întâmplă în jur.

Am învăţat destul de repede că cel mai important lucru este să îţi cunoşti limitele şi să nu te jenezi de ele, să îţi expui neputinţa şi să ceri ajutor, să nu faci nimic de capul tău decât dacă eşti absolut sigur că ştii ce faci. În fond şi la urma urmei eşti acolo să înveţi şi să faci tot ce poţi ca să creşti profesional. 

După perioada iniţială de şoc m-am obişnuit şi am ajuns să mă descurc bine în terapie. Toţi internii aveam lista noastră de bolnavi de care aveam grijă sub supravegherea seniorilor.  

Într-o bună zi mi-a venit un pacient nou. Un înec accidental. Era un pitic de vârstă mijlocie care căzuse într-o baltă mai adâncă şi se înecase. Făcuse stop cardio-respirator şi fusese resuscitat în câmp de cei de pe ambulanţă. A venit la noi intubat, sedat, în stare critică, fără să fie în stare să comunice. Nu avea niciun fel de documente cu instrucţiuni privitoare la cât de departe şi-ar fi dorit să mergem cu metodele de tratament în cazuri critice. Şi nu avea niciun aparţinător.   

Am avut grijă de el cu tot dragul. În timp, am reuşit să îi stabilizăm tensiunea arterială, dar rămăsese tot în stare critică, tot pe ventilator. Din păcate a făcut insuficienţă renală şi am deschis subiectul hemodializei.  

Piticul intubat şi sedat nu putea să ne comunice dacă vrea sau nu hemodializă. Problema era că hemodializă putea să fie doar temporară, în cazul în care şi-ar fi recuperat funcţia renală după câteva zile, sau permanentă, pentru restul vieţii. Nu puteam să îi ghicim viitorul. S-a făcut un fel de conferinţa medicală pe caz. Iar unul din profesori, nu mai ţin minte dacă nu chiar nefrologul, a rostit nişte cuvinte pe care nu le voi uita niciodată. 

A spus ceva de genul – „Trebuie să ne gândim practic în această situaţie. Scopul nostru este nu numai cantitatea vieţii, dar şi calitatea vieţii. Mă uit la bietul om, uitaţi-va la el, un pitic! În stare critică! Poate este mai omeneşte să îl lăsăm acum să moară, în pace şi fără suferinţa. Cine ar vrea să trăiască viaţă lui?”.

Nu m-am abţinut şi am rapuns: „Cu tot respectul, eu nu sunt de acord. Nu cred că faptul că este sau nu pitic are vreun rol în hotărârile privind actul medical. Faptul că este pitic nu este echivalentul unei vieţi chinuite. Ce ştim este că înecul a fost accidental, nu încercare de suicid, şi nu avem nici un semn că ar refuza îngrijirea medicală agresivă. În fond şi la urmă urmei, nu poţi să ştii cum e să fii pitic decât dacă eşti pitic!”. 

Profesorul s-a uitat la mine cu o privire de genul - „Uite-l şi pe ăsta micu' ce gură mare a făcut!”. Apoi a răspuns numai „OK”. Şi am trecut la cazul următor. Piticul meu a intrat pe hemodializă şi, din fericire, şi-a recuperat funcţia renală. 

Când mi-am terminat rotaţia de terapie intensivă piticul era tot intubat, dar mai bine. Am fost mutat în alt spital pentru altă rotaţie şi nu ştiu care a fost deznodământul piticului meu. Dar ştiu că i s-a dat o şansa egală cu orice alt om şi acest lucru a însemnat totul pentru mine.