Profesioniştii în sănătatea mintală a tinerilor reacţionează la valul de violenţă împotriva copiilor

FOTO Shutterstock

În urma apariţiei în presă a mai multor cazuri de violenţă extremă împotriva copiilor, psihiatrii şi psihologii de la Clinica ALIAT Teen din Bucureşti, primul program adresat specific problemelor de sănătate mintală şi de comportament ale copiilor şi adolescenţilor consideră necesară clarificarea unor aspecte esenţiale privind acest tip de violenţă şi au redactat în acest sens punctul de vedere de mai jos.

Trauma produsă în contextul violenţei domestice, ca formă de violenţă interpersonală, este una dintre cele mai devastatoare experienţe pe care o persoană o poate trăi. Efectele psihologice generate de aceasta sunt cu atât mai grave cu cât încep din copilăria timpurie şi este produsă în mod repetat şi impredictibil de către o persoană de încredere sau îngrijire. Nu, bătaia nu este „ruptă din rai” şi nici nu „creşte unde loveşte părintele” (ba creşte, dar creşte suferinţa). Asistăm şi astăzi la multe, prea multe manifestări de tip agresivitate fizică şi verbală şi la acte de violenţă asupra copiilor. Ne mâhnim ca oameni, ca specialişti în sănătate mintală şi ne gândim ce este de făcut, cum putem să schimbăm această realitate, ne gândim la suferinţa acestor copii şi la ce riscuri sunt ei expuşi.

Să supunem unui proces de gândire câteva aspecte:

Ce înseamnă a agresa un copil, luând în considerare toată influenţa psihologică, fiziologică, socială şi umană pe care le provoacă copilului?

Ce drepturi le sunt încălcate celor mici (pentru că da, ei au drepturi!)?

Ce model comportamental vor accesa aceşti copii în viaţa adultă?

Atunci când asupra unui copil se acţionează prin agresivitate, în corpul lui atât de mic şi imatur se produce o serie de modificări fiziopatologice, se secretă cantităţi anormal de crescute de hormoni de stres (adrenalină, noradrenalină şi cortizol). Corpul lor răspunde printr-un mecanism de supravieţuire la PERICOL, au loc o serie de modificări somatice: creşterea bătăilor inimii, modificări ale respiraţiei, tremur, chiar tulburări de gândire şi de percepţie. Se simt în pericol şi, prin tot ce reuşesc să facă şi să gândească, vor să se salveze, ajutaţi de acest instinct primar de supravieţuire. Chiar şi o singură astfel de experienţă contează, dar expunerile repetate în mod cert afectează semnificativ dezvoltarea ulterioară a copilului.

Dar oare ce simt şi gândesc adulţii în privinţa pedepselor corporale/fizice? Deşi bătaia este justificată ca fiind menită să corecteze un comportament greşit sau indezirabil, majoritatea părinţilor/educatorilor îşi dau seama că această metodă funcţionează cel mult pe o perioadă scurtă de timp. Pedepsele nu dau lecţii, copiii nu înţeleg că vorbeşti serios. În schimb, violenţa se perpetuează, iar cercul vicios al greşelilor şi al pedepselor devine din ce în ce mai greu de întrerupt. 

Copiii sunt cele mai iertătoare fiinţe. Uiţi o promisiune, neglijezi, nedreptăţeşti printr-un raţionament strâmb, abuzezi prin limbaj sau agresiune fizică, copilul te iartă. Se întoarce mereu către tine, cu dragoste şi dornic de a primi dragoste. Vezi asta, mizezi pe asta, chiar. Iar acţiunile tale, au mereu o justificare: “sunt ocupat”, “muncesc pentru el, să am ce să îi dau să mănânce, să îl îmbrac, să îl trimit la şcoală …“, “sunt obosit”, “ştiu eu mai bine”, “face lucrul asta ca să mă enerveze pe mine”, “nu mă respectă”, “nu-i pasă de toată munca mea”, “aşa am crescut şi eu, cu bătaia, şi uite, mi-a prins bine”, “doar aşa se învaţă minte”, “am tot dreptul, sunt părintele lui”, “vreau să fac om din el” şi lista poate continua. Am auzit de multe ori aceste argumente venite din partea părinţilor, am auzit sau am fost martori la agresiuni asupra copiilor, ne-am obişnuit cu ele. Fac parte din cotidian. Uneori, poate de cele mai multe ori, nici nu mai reacţionăm. Şi avem şi noi argumentele noastre pentru lipsa de acţiune: “E copilul lui”, “Cine ştie ce a făcut copilul ăsta…”, “De ce să mă bag eu în problemele lor…”.

Primind ȋn mod constant mesajul că persoanele de ataşament nu reprezintă siguranţă, că interacţiunile cu semenii pot fi sursă de suferinţă şi violenţă, fără capacitatea şi abilităţile de a-şi gestiona emoţiile negative, acesti copii sunt ȋn pericol de a deveni la rȃndul lor, prin simplu mecanism imitativ, AGRESORI. Capacitatea de socializare, puterea de empatie, toate etapele gȃndirii unui copil se dezvoltă ȋn timp şi pentru fiecare dintre acestea le este necesar un model adecvat, persoane la care să se poată raporta ȋn deplină siguranţă.

Lipsa modelelor umane şi a interacţiunilor sănătoase provoacă modificări pe termen lung asupra dezvoltării copilului şi predispun la tulburări psihice precum anxietate, depresie, afectarea capacităţii de interacţiune socială, dificultăţi de reglare emoţională şi tulburări de comportament (consum de substanţe, violenţă, dificultăţi şcolare), însă pot provoca şi multiple afecţiuni organice: de la boli cardiace, digestive şi până la boli ce afectează sistemul imunitar. La final, se conturează imaginea unui adult vulnerabil, care funcţionează pe baza unor tipare de relaţionare dificilă sau foarte instabilă, cu puternice trăsături de personalitate disfuncţională, care probabil va perpetua modelul către noile generaţii.

***

Nu doar violenţa directă asupra copilului are efecte negative asupra vieţii viitorului adult. Literatura de specialitate defineşte ceea ce reprezintă Evenimente Adverse în Copilărie (ACE – Adverse Childhood Events). Acestea sunt:

• Abuzul emoţional: un părinte sau alt adult din familie înjură, insultă copilul sau îl face să se teamă pentru siguranţa sa fizică.
• Abuzul fizic: copilul este împins, apucat cu forţa, pălmuit, se aruncă obiecte spre el sau lovit atât de tare încât sunt lăsate urme pe corp.
• Abuzul sexual: un adult, o rudă sau un străin mai în vârstă cu cel puţin 5 ani a atins sau manipulat corpul copilului cu intenţie sexuală sau a încercat să aibă vreo formă de contact sexual cu copilul.
• Probleme în familie cum ar fi violenţa împotriva mamei de către soţ sau partener, abuz de substanţe (alcool, droguri) în familie, tulburări severe de sănătate mintală în familie sau tentative de suicid ale unor membri ai familiei, separarea sau divorţul părinţilor, încarcerarea unui membru al familiei.
• Neglijarea emoţională (absenţa iubirii şi a sentimentului de susţinere) sau fizică (absenţa grijii, a sprijinului pentru a duce copilul la doctor, de exemplu, lipsa hranei sau a hainelor).

Un studiu american pe un număr de peste 17.000 de participanţi, publicat în 1998, relevă faptul că există o relaţie direct proporţională între numărul acestor evenimente adverse în copilăria unei persoane şi incidenţa bolilor la vârstă adultă şi a comportamentelor de risc! Astfel, persoanele care raportau 4 sau mai multe ACE (evenimente adverse în copilărie) aveau, în comparaţie cu persoanele care nu au raportat astfel de evenimente adverse, un risc de 4 până la 12 ori mai mare de a dezvolta alcoolism, abuz de droguri, depresie şi suicid ca adulţi. De asemenea, aveau un risc de până la 4 ori mai mare de a fi fumători şi un risc de 1.6 ori mai mare de obezitate severă. S-a observat de asemenea un risc proporţional de a se îmbolnăvi de boală ischemică cardiacă, cancer sau boală hepatică (Felitti et al., 1998 – un chestionar în limba engleză care calculează numărul ACE pentru fiecare respondent poate fi găsit aici).

Copiii au drepturi, acestea se regăsesc în Convenţia privind Drepturile Copiilor. Printre aceste drepturi identificăm dreptul de a nu fi victime ale violenţei şi abuzului fizic, dreptul de a fi crescut într-o atmosferă de afecţiune şi de securitate materială şi morală, dreptul de a nu fi supus pedepselor fizice, tratamentelor umilitoare sau degradante. Fireşte, copilul are şi dreptul de a depune plângere pentru încălcarea drepturilor sale fundamentale, de a fi informat şi de a i se explica corect modalităţile de exercitare a drepturilor sale.

   ***

Noi, profesioniştii de la Clinica ALIAT Teen Bucureşti, primul program de intervenţie specializată adresat problemelor comportamentale ale copiilor şi adolescenţilor suntem consternaţi de avalanşa de cazuri de violenţă asupra copiilor care a fost reflectată în presă în ultima perioadă. Pe de altă parte, suntem perfect conştienţi de existenţa acestui fenomen în societatea românească pentru că ne confruntăm în fiecare zi în cabinet cu consecinţele lui – consum de alcool, tutun, droguri, joc de noroc, consum compulsiv de ecran, probleme de control al emoţiilor, depresie, anxietate, tulburări alimentareşi multe altele. Pe de altă parte, suntem conştienţi că violenţa este o moştenire transmisă părinţilor de acum de părinţii de demult şi că există o povară trans-generaţională care se manifestă în felul în care ne creştem copiii.

De aceea, considerăm că este nevoie de un efort de transformare la nivel naţional prin:

• Educaţie parentală realizată cât mai larg în populaţie.
• Intervenţii psihologice specifice în şcoli care să-i susţină pe elevi şi să sprijine profesorii/educatorii în detectarea tinerilor la risc.
• Acces la adulţi responsabili care să compenseze familiile deficitare, sub formă de antrenori, mentori şi profesori în diverse activităţi extra-şcolare accesibile tinerilor (sport, muzică, etc.)
• O creştere a resurselor umane şi materiale şi o creştere a calităţii serviciilor oferite de Direcţiile de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului.
• O practică juridică mai consistentă în aplicarea legilor care protejează drepturile copiilor.

Avem nevoie de o voinţă politică la nivelul factorilor de decizie şi de specialişti care să implementeze aceste reforme. România nu duce lipsă de specialişti, dar suferim de o mare lipsă de voinţă de schimbare! Există prea multă violenţă şi prea puţină implicare. E timpul ca lucrurile să se schimbe!  

Dr. Aiten Simon-Abzait - Medic specialist psihiatria copilului şi adolescentului

Dr. Eugen Hriscu – Medic psihiatru adulţi 

Psihologi Adrian Marcu, Claudia Popescu, Maria K. Popa, Viorel Roman