Proiect de lege pentru interzicerea bunătăţii

„N-am să fiu niciodată de acord cu interzicerea amabilităţii în România. Respect toate legile ţării mele, dar o asemenea lege n-am să respect” FOTO Vali Vlădan

Într-o noapte din vara lui 1988, pe o ploaie torenţială, un taxi încărcat cu doi soţi şi doi copii, toţi frumos îmbrăcaţi, s-a oprit pe o stradă din Bucureşti, în timp ce de sub capotă ieşea fum. Şoferul taxiului i-a îndemnat pe cei patru clienţi să părăsească maşina, ceea ce a făcut şi el însuşi (adăpostindu-se sub streaşina îngustă a unui chioşc de ziare şi lăsând în seama ploii sarcina stingerii începutului de incendiu).

Trecând cu Dacia mea prin apropiere (Dacie avea şi taximetristul, toată lumea avea pe atunci Dacie), i-am invitat pe bieţii oameni abandonaţi în ploaie să suie la mine în maşină.

Ei s-au conformat, plini de recunoştinţă şi în grabă, ca şi cum le-ar fi fost teamă că mă răzgândesc. Dar după numai câteva sute de metri m-au oprit trei miliţieni încruntaţi, îmbrăcaţi în pelerine de ploaie:

− Faceţi taximetrie ilegal! Actele dumneavoastră!

− Vă rog să nu-mi vorbiţi pe tonul ăsta! am ripostat eu. Nu fac şi nici n-am făcut vreodată taximetrie.

− Şi atunci, ce caută aceste persoane în maşina dumneavoastră? Le cunoaşteţi?

− Nu.

− Aha, deci sunt persoane luate de pe stradă! Această faptă constituie infracţiune se pedepseşte cu închisoarea.

− Nu cred. Este maşina mea şi iau în ea pe cine vreau.

− Da, dar asta vă aduce câştiguri ilicite, pentru care nu plătiţi impozit!

− Nu pretind şi nici nu primesc niciun ban!

− Asta să i-o spui tu lui mutu'! a izbucnit furios unul dintre miliţieni. Şi dacă nu o faci pentru bani, de ce o faci, mă?

Atunci i-am dat cel mai banal (pentru mine) şi cel mai neverosimil (pentru ei) răspuns:

− Din bunătate.

Şi pentru că ei au amuţit, surprinşi de năstruşnica explicaţie, am profitat de tăcerea lor şi am continuat:

− Am să povestesc în presă cu ce vă ocupaţi. Interziceţi bunătatea pe teritoriul României. În ziare şi reviste, la radio şi televiziune, peste tot am să anunţ că îi pedepsiţi pe oamenii amabili pentru sunt amabili. Adică ce aţi fi vrut: să las aceste persoane în ploaie, iar eu să trec pe lângă ele cu maşina, ca un neruşinat, cu patru locuri goale?

Eram din ce în ce mai vehement. Accesul meu de indignare, ca şi referirea la presă, i-a speriat pe miliţieni şi i-a făcut să mă lase în pace. I-am dus pe „clienţii” mei până unde voiau ei să ajungă. Şi la despărţire ne-am îmbrăţişat fără cuvinte.

Uitasem de această întâmplare, care ilustrează poate mai bine decât altele urâţenia stilului de viaţă comunist. Ca să aflu acum că din nou, la aproape douăzeci şi cinci de ani de la prăbuşirea comunismului, se va interzice, prin lege, luarea de autostopişti.

Doamne, din nou începe coşmarul? Din nou voi fi oprit pe stradă şi întrebat cum se numesc cei din maşina mea? Ca să-mi duc soţia cu maşina va trebui să am la mine certificatul de căsătorie? Ca să îl transport pe un bătrân necunoscut luat de pe marginea drumului voi fi nevoit să-i aflu numele şi să-l declar rudă cu mine?

Ştiu că există şoferi care practică taximetria fără autorizaţie şi înţeleg că ei trebuie pedepsiţi. Dar reprezentanţii autorităţilor trebuie să dovedească ei, întâi, că acei şoferi primesc bani pentru transportul de persoane. N-am să mă supun niciodată somaţiei de a a justifica prezenţa în maşina mea a unor oameni. N-am să fiu niciodată de acord cu interzicerea amabilităţii în România. Respect toate legile ţării mele, dar o asemenea lege n-am să respect.