„Puer aeternus” şi fuga din faţa vieţii

Am văzut de curând vehiculată ideea că ar exista o „corelaţie” între căsătorie şi corupţie. Clarific, din faptul locului, faptul că o corelaţie nu înseamnă în nici un caz o cauzalitate. Chiar şi dacă datele pe care s-ar întemeia o astfel de corelaţie ar fi unele solide şi precise, mulţi ar înţelege aici că ar fi vorba de o cauzalitate (fals). Ceea ce poate să inducă foarte uşor în eroare.

Frica de a trăi

Mă gândesc, însă – de ce să cauţi astfel de corelaţii? De ce să cauţi, cum am văzut şi în alte locuri, corelaţii între instituţii precum Căsătoria, familia, Biserica, şcoala, eventual armata, între instituţiile de autoritate, în general – şi „corupţie”? Toate acestea reprezintă „nenorocirile” acestei naţii, şi toate se traduc prin... corupţie?

În spatele acestor corelaţii de multe ori forţate, mi se pare că se ascunde o frică de a trăi. O generaţie întreagă (cea căreia i se adresează aceste „iluminări” de pe diverse bloguri) care trăieşte în permanenţă cu frica drobului de sare. O generaţie căreia îi e frică să trăiască viaţa aşa cum e ea. Care o teoretizează, care o abstractizează – fără însă a o trăi.

În loc să mă căsătoresc cu fata cu care sunt de trei ani – nuuu, trebuie încă să mai încerc, să mă mai lămuresc; dacă nu e pentru mine? Mai bine mai aşteptăm încă zece ani, şi vedem. Sau mai bine nu mă mai căsătoresc deloc (oricum, cine ştie, dacă va duce căsătoria mea la... corupţie?)

La fel şi cu copilul: să fac sau să nu fac un copil? Dar mai am burse de câştigat, încă două facultăţi şi trei mastere de terminat, 200 de ţări de văzut. Dar dacă nu îi pot oferi copilului vacanţele? Dar dacă nu voi avea banii pentru lecţiile de pian şi de pilotaj, şi nu voi putea să îl trimit la Harvard? Dar dacă îmi pierd serviciul? Dar dacă vom divorţa? Mai bine nu facem copii deloc. Oricum, nu suntem căsătoriţi... (şi căsătoria duce la corupţie, corect?)
 

O viaţă trăită în disonanţă cognitivă

Şi uite aşa viaţa trece, oamenii ajung la 40 de ani, şi se reped la alegeri disperate – sau la clinicile de fertilitate (apropo, foarte puţin se spune că FIV are şanse tot mai mici de reuşită după vârsta 35 de ani).

Viaţa nu stă să aştepte după raţionalizări, abstractizări şi scuze de toate felurile. Viaţa nu vine cu garanţii care să se potrivească parcursului ideal din capul tău – ăla care să te pune în lumina ideală în faţa prietenilor şi a foştilor colegilor din liceu cu care eşti prieten pe Facebook. Viaţa o trăieşti, pur şi simplu. Creştinii o trăiesc cu nădejdea că mai intervine şi Providenţa aici, că, dacă le vei face tu întâi pe cele plăcute Celui de Sus, şi Cel de Sus le va face pe cele plăcute ale tale.

Iar în unele cazuri nu mai e vorba nici măcar de frică – ci pur şi simplu de fuga de greutăţi, de dorinţa de a nu pune osul la bătaie, de a nu-ţi asuma efortul. O căutare a „vieţii uşoare”, pe modelul individualist – modelul eficienţei maxime, utilitariste.

Oricum, e clar că va fi greu. Şi aceste raţionalizări nu ajută la nimic – doar amână confruntarea inevitabilă cu greul. Ele ascund, de fapt, o frică patologică de greu, de confruntarea cu greutăţile. Care confruntare oricum va veni.

O viaţă trăită în disonanţă cognitivă, disonanţă care conduce, atât de des, la depresie şi chiar la deznădejde.

Fuga eternă după surogate

Şi mai grav e când această generaţie realizează toate cele de mai sus – e conştientă de aceste lucruri. Şi ar vrea să trăiască. Dar aceşti oameni nu pot, de frică – şi atunci îşi caută scuze, culese de la tot felul de „traineri” „gurus” şi „specialişti” şi de pe tot felul de bloguri. Neasumarea, golul nu pot răspunde căutărilor autentice ale omului, nu pot oferi vreun fel de satisfacţie care să nu fie un surogat – şi de aici nefericirea, neîmplinirea.

Cei care nu acceptă greul şi sacrificiul, care merg pe modelul minimului efort nu au, pur şi simplu, cum să devină cu adevărat adulţi. Iar fuga lor este pe toate planurile, nu doar pe planul familial. „Puer aeternus”, copilul sau adolescentul perpetuu, este cel care trăieşte aşa până la vârste înaintate. Şi care îşi face din fugă singura filosofie de viaţă.

Ceea ce nu realizează această generaţie care ascultă de gurus şi de bloggeri este că împlinirea vine tocmai din confruntarea pieptiş şi din biruirea greutăţilor vieţii. Care biruire este imposibilă fără „a leap of faith”, fără un salt care să se bazeze pe credinţă. Iar în lipsa credinţei, toleranţa omului la greutăţi este foarte mică – este, de fapt, zero.

Ceea ce rămâne este fuga eternă după surogate, după „reţete” spirituale dubioase şi după „înţelepciuni” de pe bloguri care ne spun că, iată, căsătoria ar putea să fie o instituţie suspectă. Şi că toate instituţiile care au reprezentat, până acum o generaţie sau două, pilonii civilizaţiei noastre – căsătoria, familia, etc – ar conduce de fapt la... corupţie.