Quo vadis?

Am citit cu o vie emoţie ştirea care aduce în atenţia publicului apariţia cărţii lui Berhard Heinzlmaier, „despre un tineret care s-a dezis de la vechile idealuri”. Referirile sale la eroziunea culturii umaniste în Germania şi Austria le putem extrapola, foarte uşor, la nivelul întregului continent, iar România nu face excepţie. Dimpotrivă!

Urmărind înscrierile la facultăţi din aceste zile, am remarcat câtă dreptate are psihologul german vorbind de elaborarea programelor de învăţământ în funcţie de cerinţele pieţei, în care doar performanţele contează.  Ştiinţele umaniste, arta sub toate formele ei, sunt domenii pe care tinerii din ziua de azi le consideră lipsite de sens. Concurenţa de la medicină nu cred să fie un semnal că s-a redeşteptat pasiunea pentru o meserie nobilă, ci doar speranţa că, într-o zi, se pot căştiga bani frumoşi în occident. Îşi poate explica cineva concurenţa de la meteorologie? Să fie în legătură cu absurda transformare a prezentatorilor de la meteo în „vedete”?

Tinerii din ziua de azi îşi trăiesc viaţa între coordonate atât de pragmatice, încât sufletul le seacă. Specializările stricte îi transformă într-un soi de robot, incapabil să perceapă lumea dincolo de fereastra biroului sau ecranul monitorului. Literatura e considerată o majoră pierdere de timp. Preferă ştirile scurte, redactate într-un stil cât mai simplu, eventual cu expresii de genul „şi-au luat ţeapă” sau „se merită?”, pe care le aud şi le văd zilnic. Totul este făcut superficial, pe diagonală, dacă nu aduce profit. 

Atunci când pleacă în concedii, vizitează mai mult din snobism locuri încărcate de simboluri culturale, fără să le perceapă unicitatea şi măreţia. Îmi aduc aminte cu câtă bucurie am plecat pentru prima oară la Roma, călătorie la care visam de ani buni, încă din timpul facultăţii. Înarmat cu Istoria Romei a lui Eugen Cizek, Analele şi Istoriile lui Tacitus am petrecut o săptămână minunată, una dintre cele mai frumoase amintiri din viaţa mea. Întrebând un amic, care ocupă o funcţie complicată (invariabil în limba engleză) într-o multinaţională, cum i s-a părut lui Roma, mi-a răspuns dând din umeri: „Nu cine ştie ce, nu-mi plac ruinele”.

De fapt, ruinate sunt sufletele noastre. Nu doar că suntem indiferenţi la lucrurile care contează cu adevărat, dar există o furie teribilă împotriva tradiţiilor, a simbolurilor de orice fel. Ceea ce ne face unici, prin evoluţie istorică, prin împletirea de tradiţii, prin simbolistică e considerat retrograd, „din evul mediu”, incompatibil cu evoluţia. Am fi în stare să intrăm cu buldozerul în cimitirele părinţilor şi bunicilor noştri, dacă am putea ridica un bloc pe terenul respectiv.  Pierzându-ne indentitatea ca naţie, ne pierdem personalitatea şi individual, devenind o masă amorfă, uşor de manipulat.

De aceea mă întreb, precum personajul lui Sienkiewicz: Quo vadis?