Raiul pe pământ există, dar acolo nu este semnal

FOTO Arhiva Adevărul

Cumva, dimineaţa aceasta e la fel ca oricare dimineaţă de vară – atât de însorită şi plină de viaţă, încât ţi se pare că nimic rău nu se poate întâmpla – şi în acelaşi timp nu seamănă cu nicio alta. Undeva, dincolo de linia orizontului, simt că se apropie nişte nori negri.

Săptămâna aceasta am tot citit, în presa de la noi, o mulţime de ştiri şi articole despre studiul „Bunăstarea copilului din mediul rural în perioada pandemiei”, realizat de Fundaţia World Vision România. E o radiografie de moment a situaţiei familiilor celor mai vulnerabile din mediul rural, care arată – oare pentru a câta oară? – cât de adâncă şi de nedreaptă este, în România, sărăcia de la sate. O sărăcie care merge mână în mână cu lipsa accesului la educaţie, cu absenţa locurilor de muncă, cu ignorarea nevoilor persoanelor vulnerabile, cu politici sociale care şi dacă există, sunt inaplicabile, neaplicate sau nerealiste, o sărăcie care în cele din urmă nu creează decât tot sărăcie. Şi tot aşa, la nesfârşit, an de an, de la o generaţie la alta: părinţi săraci care devin bunicii unor copii la fel de săraci, un cerc vicios între pauperitate, lipsa educaţiei şi absenţa unui viitor mai bun.

O criză serioasă e o ocazie ce nu trebuie niciodată risipită. E o maximă atribuită lui Churchill. În aceste luni de când trăim cu spectrul pandemiei, i-am auzit pe o mulţime dintre liderii de opinie şi oamenii politici spunând ceva asemănător.

World Vision spune acelaşi lucru de vreo 30 de ani, dar singurii care ne-au auzit până acum au fost donatorii noştri, companii şi oameni inimoşi, alte câteva ONG-uri la fel de preocupate ca şi noi de situaţia şi viitorul copiilor săraci de la ţară şi, din când în când, unii decidenţi. Majoritatea acestora din urmă nu apucă să facă prea multe înainte de a veni peste ei o schimbare sau de a-i lăsa locul altuia.

Oare ce vom învăţa din această criză? Ce învăţături nu vom risipi? Pandemia a adus şi mai multă sărăcie acolo unde era deja un flagel. Peste 60% dintre părinţii din mediul rural nu au lucrat deloc în perioada restricţiilor, trăind din ajutorul social sau din expediente. O cincime şi-au văzut veniturile, şi aşa infime, şi mai mult diminuate. 40% dintre familiile din mediul rural nu au reuşit să îşi procure deloc, sau doar parţial, alimentele, medicamentele, rechizitele şcolare sau produsele de igienă.

Eu cred că lecţia cea mai importantă a acestei crize este că situaţia copiilor de la sat, cei mai vulnerabili membri ai societăţii, nu poate fi îmbunătăţită doar cu abordări parţiale. În primul rând, este datoria noastră, a societăţii, să-i ajutăm. Aceşti copii nu au nicio vină pentru că sunt săraci; nu ei au ales unde să se nască.

În al doilea rând, cred că acesta este momentul ca societatea să decidă că sărăcia nu este o condamnare. Că le putem oferi copiilor de la sat şansa la un viitor mai bun. Iar pentru asta, trebuie să vedem şi să înţelegem sărăcia aşa cum este – ca pe un fenomen cu multiple faţete.

Iată portretul robot al familiei sărace din mediul rural, aşa cum transpare din studiul realizat de World Vision: părinţi fără un loc de muncă stabil, sau în sectoare extrem de fragile, adesea zilieri, uneori şomeri de ani de zile şi/sau asistaţi sociali. Nu le pot oferi copiilor decât cel mult hrană şi un acoperiş deasupra capului – deşi uneori mâncarea e şi ea săracă sau chiar lipseşte...

Copiii nu au posibilităţile materiale ale colegilor lor de la oraş. Abia dacă au manuale, haine şi încălţări ca să meargă la şcoală. De auxiliare – culegeri, cărţi de pregătire – sau cărţi de citit nu prea poate fi vorba. Laptopul e doar un vis (sub 10% din gospodării au aşa ceva), ca şi un desktop (6%) sau o tabletă (5%).

Şcoala online se face deci pe telefon – şi doar pentru vreo două treimi din copii (60%), pentru restul pandemia fiind, pur şi simplu, vacanţă. O vacanţă care nu face altceva decât să reteze contactul copiilor cu şcoala şi să îi împingă spre abandon şcolar şi analfabetism funcţional. O nouă generaţie distrusă prinde contur sub ochii noştri.

Ştim cu toţii cât de puţin practic e să scrii un e-mail pe telefon. Imaginaţi-vă că aşa trebuie să vă faceţi toate temele la şcoală. Şi, eventual, să vă pregătiţi pentru cel mai important examen din viaţa voastră.

Iar aceşti copii ar trebui să primească acasă măcar sprijin emoţional, în cea mai grea perioadă a vieţii lor. Dar părinţii sunt ocupaţi cu supravieţuirea şi numai de asta nu au timp. Deşi aflaţi în izolare, mai bine de jumătate dintre părinţi nu şi-au ajutat copiii la teme şi o treime nu au petrecut cu ei mai mult timp decât înainte. Familiile care trăiesc din ajutoare sociale, ori în care adulţii şi-au pierdut locul de muncă sunt şi cele care resimt cel mai acut lipsa accesului la educaţie, deşi admit timid că ei sunt exact categoria pentru care educaţia reprezintă calea cea mai sigură de reuşită.

Şi iată cum pandemia dezvăluie, odată cu criza din sănătate şi educaţie, relaţia strânsă între bunăstarea emoţională a copilului, accesul la educaţie, implicarea părinţilor şi vulnerabilitatea economică a familiei.

Toate acestea trebuie abordate simultan şi integrat, dacă vrem să avem vreo şansă pentru a-i salva pe copiii de la ţară de flagelul sărăciei: este nevoie de politici economice, de asigurarea accesului la educaţie, de finanţarea nevoilor (nu pur contabiliceşte, la numărul de elevi), de echipamente, infrastructură, de formarea şi atragerea profesorilor. Un sfert din şcolile de la sat nu au acces la internet, cu o lună înainte de începerea noului an şcolar.
Este nevoie de intervenţii de urgenţă pentru ca elevii cei mai vulnerabili de la sate să nu fie şi mai mult lăsaţi în urmă. Avem în faţă perspectiva unei generaţii cu o rată-record de abandon şcolar. Nu trebuie să lăsăm ca asta să se întâmple.

Este nevoie de programe de educaţie parentală, pentru ca părinţii să înţeleagă cât de important este să le ofere copiilor sprijin emoţional şi că educaţia este singura şansă ca generaţia următoare să scape de sărăcie.

Este nevoie să se facă multe lucruri, toate în acelaşi timp. Avem o criză care adânceşte discriminarea, inechitatea şi sărăcia, cu toate dimensiunile ei. Ce vom face mai departe şi cum vom învăţa că unii fără ceilalţi nu putem, că este nevoie de noi toţi?

Dacă vreţi să ne ajutaţi să-i ajutăm pe copiii lăsaţi în urmă ai României, puteţi da un SMS la 8864 cu textul SPERANTA. Pentru că împreună le putem da speranţa înapoi.