Râs cu lacrimi de plâns

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Fiecare derapaj al elevului, fiecare răspuns halucinant şi fiecare confuzie trebuie puse în relaţie cu lipsa de vocaţie, apetenţă şi preocupare a celui care predă.

Episodul a trecut pe lângă noi mai repede decât s-ar fi cuvenit. Ocupaţi cu forfota arestărilor şi a remanierilor, n-am cheltuit decât un hohot pe un fapt din care ar trebui să se deschidă o deltă de îngrijorări. La un liceu din Piteşti, proba de română de la Bacalaureat s-a blocat într-un accident stupid: elevii au luat ad-litteram indicaţiile de trecere a datelor personale pe fişele de examen şi s-au identificat în bloc drept Ion Popescu. Opinia publică a reacţionat ca la un scheci cu Moraru şi Caragiu. Cititorii au sancţionat păţania prin râs, iar cei mai hâtri au propus ca ştafeta candorii să treacă de la Caracal la Piteşti. Însă o clasă cu treizeci de ionpopeşti nu e doar un fel de-a forţa pătrunderea în Cartea Recordurilor, ci în primul rând dovada crizei de discernământ care răvăşeşte România ultimilor ani. Iar această criză a izbit şi şcoala, readucând în actualitate gluma în care Bulişor e întrebat cum i-a plăcut prima zi de curs („E mişto, dar se pierde prea mult timp între recreaţii").

Profesorii rămaşi perplecşi în faţa răspunsurilor venite din bănci sunt un lucru obişnuit. Tragem mereu cu ochiul la un carnaval unde stupoarea invită la dans ignoranţa. De fapt, însă, dacă ne uităm mai atent, dascălul primeşte un bobârnac de la elev fiindcă nu l-a învăţat să înveţe. Şi să gândească. Discuţiile despre coeficientul de inteligenţă discutabil al elevului sau despre preocupările lui extraşcolare fac parte dintr-o arhivă de alibiuri pe care profesorilor le e comod să le folosească. În realitate, fiecare derapaj al elevului, fiecare răspuns halucinant şi fiecare confuzie trebuie puse în relaţie cu lipsa de vocaţie, apetenţă şi preocupare a celui care predă. Sigur, aici discuţia virează implacabil spre latura pecuniară - cât de stimulat se poate simţi un profesor căruia îi tai dintr-un salariu şi aşa meschin? Hotărât lucru, apostolatul e un termen desuet şi antipatic în zgomotul şi în apăsările zilei. Performanţa pe burta goală ţine de fachirism şi de concepţiile prefeudale despre şcoală.

Pe de altă parte, confuzia de azi înseamnă decontarea unor metehne mai vechi. Minusurile de sistem şi de pedagogie nu sunt rezultatul crizei economice din ultimii doi-trei ani, ci a unei strategii neoficiale de silire a elevilor să funcţioneze pe pilot automat. Iar strategia asta a înflorit în anii '80, odată cu moda memorării de comentarii. Traficul cu lucrări şi referate şi site-urile de mură-n gură de azi n-ar fi fost posibile fără robotizarea păguboasă de atunci. Transformarea elevilor în papagali prodigioşi, robotizarea lor nemiloasă, privilegierea oarbă a memoriei şi ocolirea lucrurilor decisive - cum gândim, cum vorbim şi cum folosim cele învăţate - compun reţeta unui eşec fără posibilităţi de reviriment.

Cei treizeci de Ion Popescu din Piteşti sunt puroiul ţâşnit dintr-o bubă care cocea de mult. Fiecare profesor are în tolba minţii exemple de stângăcii şi chixuri ale elevilor. Am predat la rândul meu câţiva ani şi îmi amintesc şi acum de o elevă de liceu care mi-a vorbit despre „superiorativul de inferioritate" sau despre un băiat care mi-a povestit siderat că „şacalul dezgroapă cadavre şi le mănâncă de vii". Numai că râsul lăuntric şi dezarmarea nu pot dura mai mult de trei secunde. În locul lor trebuie montată prima bornă a drumului spre recuperarea discernământului pierdut: întrebarea „Ce greşeală a mea i-a făcut să greşească?" Abia când profesorul va renunţa să-şi îndoape elevii cu tone de abstracţii şi comentarii gata mestecate, şcoala îşi va recăpăta sensurile. Abia atunci Ion Popescu va dispărea şi în locul lui se vor ivi treizeci de identităţi reale.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite