Ratarea bunăstării economice, eşecul elitelor politice româneşti dintotdeauna

Nivelul scăzut de trai al românilor are rădăcini istorice profunde, din cauza contextelor  geopolitice ale ţării. Elitele, cu deosebire cele politice, au trebuit să facă faţă unui mediu internaţional mereu schimbător în decizii şi în acţiuni, ceea ce avea evident efect asupra schimbărilor din societate.

Procesele de modernizare româneşti nu au avut ca efect, aşa cum s-a întâmplat în ţările din Occident, o creştere a bunăstării populaţiei ca produs al nevoilor generate de dezvoltarea societăţilor industriale.

 Evoluţia modernă a românilor este străbătută de acţiunea de câştigare a  independenţei statale şi unirea tuturor românilor într-un stat propriu, două urgenţe importante de a căror soluţionare imediată era legată întărirea şi legitimitatea statului naţional român. Construirea acestui stat este configurată de instituţii ale modernităţii împrumutate din alte ţări europene, - sistemul legislativ, parlamentul, constituţia -, dar funcţionarea lor are loc într-o societate cu mari decalaje economice faţă de ţările dezvoltate.

In articolele Modernitatea tendenţială, Tendential modernity: A Type of Modernity without a Dominant Form şi, Tendential modernity publicat în Social Science Information March 2012 vol. 51 no. 1 22-51 am subliniat că elitele româneşti au acţionat, constant, ca statul să fie factorul fundamental de modernizare a societăţii. Din cauza succesiunii rapide de tranziţii, elitele politice româneşti au fost nevoite, permanent, să creeze alternative la vechile ideologii şi regimuri politice. În loc să construiască preluând direcţii viabile din epocile precedente, ele au criticat şi au demolat tot ce a fost înaintea lor, cheltuind multă energie în acest sens. Ele nu au reuşit să coaguleze "dominanta modernizării" şi, de aceea, societatea românească este alcătuită din prea multe centre, fără un concept strategic de la care să plece şi la care să se întoarcă toate proiectele modernizării. În acest sens discut despre un tip de modernitate specific românesc: modernitatea tendenţială, care răzbate greu şi lent prin complicata reţea de structuri socio-instituţionale din societatea românească tradiţională şi patriarhală. Ea este o modernitate mozaicată, nestructurată sub o formă dominantă clară.

Modernizarea a motivat şi a obligat elitele politice să acţioneze pentru constituirea statului român modern, cu instituţii şi cadre legislative moderne, prin adoptarea modelului francez, un sistem centralizat politic şi administrativ, iar în ce priveşte unirea tuturor românilor într-un singur stat s-a avut în vedere modelul german care concepe naţiunea pe baza principiului etnic, a culturii şi tradiţiilor. Ambele modele au fost adaptate la contextele istorice şi geopolitice în care funcţionează societatea românească.

Rezultă că modernizarea României a fost înainte de toate una poli­tică, din cauză că problema prioritară era una naţională, iar chestiunea dezvoltării economice – esenţială în orice stat pe deplin modernizat – era inevitabil subsumată chestiunilor naţionale.

Or, în cazul statului român, dezvoltarea materială precară a dus la compromiterea unor instituţii moderne de către elemente ale fondului intern. Sistemul economic românesc modern a fost unul mercantil, stimulat şi sprijinit de capitalul străin.

 Actorii politici ai societăţii româneşti nu au dat prioritate îmbunătăţirii standardului de viaţa ale categoriilor mai defavorizate, pornindu-se de la premisa că modernizarea societăţii este posibilă fără o dezvoltarea economică accelerată. Elitele politice româneşti au acordat prioritate independenţei statale şi conservării identităţii naţionale. Acţiunea statului român s-a concentrat pe construcţia naţională, iar problemele legate de dezvoltarea economică şi socială, generatoare de bunăstare economică, au fost amânate sau subordonate chestiunii naţionale. Esenţială a fost şi este conturarea unei identităţi naţionale în contextul geopolitic în care fiinţează naţiunea română. 

Este deja  un lucru comun că modernizarea unei societăţi nu este posibilă fără elitele modernizatoare. Am spus că spaţiul geopolitic în care suntem, cel al Europei Răsăritene, s-a dovedit a fi nepotrivit unei dezvoltării economice performante.

Accentul în modernizare a fost pe crearea unui stat naţional coerent şi puternic capabil să realizeze idealul naţional, cel al unirii românilor. În programele de guvernare antebelice chestiunile economice nu ocupau un loc prioritar, iar România avea cel mai scăzut produs intern brut pe locuitor în epoca interbelică.

Dar nu trebuie pus totul pe seama factorului extern, fiindcă românii înşişi şi-au transferat o bună parte din averi în Occident, prin studii, călătorii, şederi temporare, viaţă mondenă în marile oraşe occidentale, toate cu cheltuieli exorbitante, iar consecinţa a fost „o îndelungată criză de resurse financiare pentru dezvoltarea acestor ţări (române – n.n.), perpetuată aproape două secole“ (Victor Axenciuc, Introducere în istoria economicã a României: Epoca modernã şi contempo­ranã, Partea I, 1999, p. 34). Din acest motiv nu a existat o acumulare de capital de către grupuri sociale interne care să-l investească în dezvoltare economică modernă (industrie şi servicii).

Ceea ce s-a reproşat reformatorilor nu este preluarea de forme moderne, ci nefolosirea lor pentru lichidarea subdezvoltării, în armonizarea progresului din planul politic cu cel din planul social şi din cel economic.

Întrebarea care se pune este dacă elitele, şi în special cele politice, au avut acces la resurse financiare şi mijloace materiale suficiente pentru  a eradica sărăcia.

La acestea se adaugă şi conduitele elitelor noastre politice axate pe consum şi nu pe investirea profitului. Oricum, trebuie spus că nu a existat, cu excepţia perioadei comuniste, o strategie de partid sau un program naţional de susţinere a creşterii bunăstării tuturor categoriilor sociale, inclusiv a categoriilor celor mai defavorizate.

Elitele politice au cunoscut, în cei două sute de ani de modernitate, schimbări profunde în structura lor, de la grupul boierilor, care au înfăptuit Unirea din 1859, la elitele politice comuniste. Dacă elitele politice antebelice s-au primenit în procesul de evoluţie organică, elitele politice comuniste au apărut  prin decimarea vechii elite politice şi instaurarea dictaturii partidului unic.

Comunismul a fost instaurat ca sistem social opus sistemului capitalist modern. Pe acest principiu s-a acţionat pentru distrugerea instituţiilor şi a elitelor, a agenţilor modernităţii. 

Elitele politice comuniste şi-au subordonat toate sectoarele societăţii, inclusiv economia, care a fost restructurată radical pe baza modelului sovietic. În perioada comunistă, până în anii’60 ai secolului trecut, nu a existat o elita politică reală, construită pe meritocraţie. Activul Partidului Comunist Român includea, în proporţie covârşitoare, persoane cu un bagaj precar de cunoştinţe şi cu o insuficientă experienţă în activitatea politică.

 Depăşirea stadiului de ţară în curs de dezvoltare a fost un obiectiv al conducerii comuniste româneşti, dar rata înaltă de acumulare, pentru a susţine industrializarea accelerată, a diminuat mult nivelul de trai. Deşi unul din principiile programatice ale ideologiei  regimului comunist a fost creşterea nivelului de trai, în acea perioadă mare parte din populaţie era nemulţumită de nivelul de bunăstare.

Şi în perioada comunistă, elitele politice au fost obligate să continue aceeaşi linie urmată de vechile elite politice, anume asigurarea independenţei naţionale şi afirmarea identităţii naţionale în noul context geopolitic – comunitatea statelor socialiste aflate sub dominaţie sovietică. Nu trebuie neglijat faptul că, în anii’ 50, o parte însemnată din venitul naţional al ţării era transferată în Uniunea Sovietică prin intermediul sovromurilor, concomitent cu plata datoriilor de război celorlalte puteri învingătoare în cel de al doilea război mondial, context care a dus la un nivel precar de viaţă a românilor.

 După revoluţia română din 1989 una din direcţiile de acţiune a fost revenirea societăţii româneşti la modernitate prin schimbări în toate sectoarele ei şi creşterea nivelului de trai. Imediat după căderea regimului comunist, noile autorităţi au făcut importuri masive de alimente  care au lipsit în anii’80.

 Dar, perioada postcomunistă în România a ratat până acum obiectivul creşterii bunăstării economice, însă a dus la apariţia a două categorii de elite: o elită a puterii şi o elită a banilor.  

Dintotdeauna, în România, puterea politică a aparţinut unui grup restrâns care nu doreşte să împartă beneficiile cu restul societăţii, şi preocupată numai de folosirea la maximum a resurselor naţionale in interes propriu.

Astăzi ţinta elitelor politice este reformarea statului fără a fi orientată de un program de reforme economice, drept bază pentru creşterea bunăstării generale şi în diminuarea decalajelor dintre categoriile sociale. 

 Majoritatea populaţiei continuă să trăiască după alte standarde decât acele norme moderne si pro-moderne ale elitelor, afirmate de multe ori doar declarativ, fiindcă în practică  elitele  însele acţionează după principii non-moderne în deciziile şi acţiunile lor. O bună parte din români a revenit, astăzi, la moduri de viaţă antebelice şi a ajuns la un nivel de viaţă mai scăzut decât cel din perioada comunistă. Modernizarea economică şi instituţională, vizibilă în conduita şi mentalitatea unor reprezentanţi ai elitelor politice, nu s-a repercutat profund în structurile societăţii, rămasă în continuare sub semnul sărăciei, al sistemului de relaţii de status, al conduitei de supravieţuire şi nu al performanţei, riscului şi competiţiei capitaliste. 

Elitele politice de astăzi ar trebui să aibă, ca prioritate, elaborarea de politici privind dezvoltarea economică şi socială, generatoare de bunăstare economică pentru toate categoriile sociale.