Război împotriva sărăciei!

Ieşirea din sărăcie şi lupta împotriva inegalităţilor este şi singura cale pentru crearea unei clase mijlocii, ţesutul de rezistenţă al oricărei societăţi democratice.

Acum 50 de ani, în SUA, Lyndon B. Johnson a declarat un “război împotriva sărăciei”. Dacă astăzi America a învins sau nu sărăcia, este un lucru pe care cetăţenii pot să-l decidă. Totuşi, această luptă continuă să fie un motiv de îngrijorare pentru decidenţii politici. În discursul de aseară asupra stării naţiunii Preşedintele Obama spunea că “succesul nostru nu ar trebui să depindă de locul în care ne-am născut accidental, ci de puterea eticii noastre de muncă şi de anvergura visurilor noastre”.

Însă, cel mai alarmant pentru mine este faptul că România pare că nu reuşeşte să depăşească această plagă. Un studiu elaborat de Ministerul Educaţiei în colaborare cu UNICEF, în 2013, arată că abandonul şcolar în România a crescut la 16% în 2010-2011, în principal din cauza sărăciei. Gradul de sărăcie şi de excluziune socială din România a ajuns în 2012 la nivelul alarmant de 42% din populaţie! În timp ce media UE se situa în jurul a 25%. Conform Băncii Mondiale, peste 30% din populaţia României trăieşte cu mai puţin de 5 dolari pe zi. Un studiu realizat anul trecut de viceguvernatorul BNR, Florin Georgescu, arată că 53% dintre români câştigă mai puţin de 1.000 Ron.

Criza financiară, economică şi socială care a lovit brutal Europa şi lumea dezvoltată a readus în dezbaterea publică şi politică tema modelului de dezvoltare şi, într-un fel, a tipului de capitalism şi de societate pe care Europa şi le poate permite. Dezbaterea furibundă din jurul austerităţii care divizează continentul nu reprezintă, însă, decât vârful aisbergului. De fapt, asistăm la o criză gravă de competitivitate, de model de dezvoltare, dar şi de natură ideologică a proiectului european şi a modelului de societate european. Limitele gândirii şi ortodoxiei neo-liberale, ale capitalismului financiar şi dereglementat sunt evidente. La fel de evident este şi faptul că aceste limite trebuie depăşite printr-un model alternativ.

Din punctul meu de vedere, a devenit foarte clar faptul că stânga tradiţională este depăşită, neavând răspunsuri adecvate la această uriaşă provocare politică şi intelectuală. Cei 119,6 milioane de cetăţeni ai UE atinşi de sărăcie sunt expulzaţi la periferia societăţilor din care provin. Nobilul ideal al Strategiei Europa 2020, de a ridica din sărăcie 20 milioane de europeni, se evaporă sub presiunea interesului politic şi electoral şi al populismului unei drepte care propovăduieşte izolaţionismul. Iar, întârzierea găsirii unui răspuns cu privire la reluarea creşterii economice şi a reducerii şomajului reprezintă un risc uriaş pentru democraţiile şi societăţile europene. Vântul extremist şi populist umflă pânzele aventurierilor politici în tot mai multe state europene. Prin urmare, riscul unui Parlament European disfuncţional şi, paradoxal, cu un curent anti-european puternic este real după alegerile europene din 2014.

Din nefericire, problemele economice interne din diverse ţări europene dau naştere unui discurs împotriva imigraţiei, iar muncitorul român sau bulgar devine un fel de paria al Europei. Cu subiect şi predicat, premierul britanic spunea că îi vrea ca imigranţi pe „cei mai străluciţi şi cei mai buni” dintre noi, dar nu pe cei care sunt atraşi de sistemul de beneficii sociale britanice. Cu alte cuvinte, vă vrem creierele, dar ţineţi-vă săracii acasă. Adică o altfel de exploatare bazată pe un tratament şi o mentalitate retrograde, inacceptabile în comunitatea europeană a secolului XXI. 

Din cauza sărăciei, lipsa de încredere în instituţiile democraţiei creşte. Populaţia nu mai crede că temerile ei fundamentale pot fi rezolvate de structurile de reprezentare ale regimului democratic. Economia pierde, societatea pierde, România pierde. Aici nu e vorba doar despre o problemă etică, ci despre un handicap economic major: forţă de muncă puţină şi slab pregătită, consumatori puţini şi săraci, peste o treime din populaţia de la ţară trăind în economia naturală, economisire redusă, spirit de iniţiativă mai degrabă absent – toate acestea sunt piedici pentru dezvoltare.

Costurile inegalităţii şi lipsei de oportunităţi nu sunt doar morale sau sociale, ele înseamnă bani pierduţi pentru România. Să luăm doar exemplul efectului pe care neintegrarea romilor pe piaţa forţei de muncă îl are asupra economiei. Conform datelor care stau la baza Strategiei UE pentru incluziunea romilor adoptate de Parlamentul European în 2011, dacă s-ar putea creşte rata ocupării forţei de muncă în rândul romilor la nivelul ratei populaţiei majoritare, per total, rata ocupării forţei de muncă ar creşte într-o proporţie de 5 până la 10%. După calculele Băncii Mondiale, integrarea romilor în România ar putea aduce o creşterea a PIB cu 4-6%. Ca să ajungă din sărăcie în clasa mijlocie, copiii romi, precum şi copiii de la ţară au nevoie de o mână întinsă de către societate, au nevoie de un sistem de educaţie care să funcţioneze şi în avantajul lor.

În Mexic, printr-un program numit “Sin Hambre” (Fără foame) în doar 6 ani, între 2003 şi 2009, 20 de milioane de cetăţeni au fost scoşi din sărăcie. Astfel de programe există şi în alte colţuri ale lumii şi nu neapărat în principalele economii ale lumii aşa cum am fost obişnuiţi până mai anii trecuţi. Astăzi, nouă milioane de români trăiesc în sărăcie. Este un adevăr pe care nu putem şi nu trebuie să-l trecem cu vederea. De aceea, România are nevoie de propriul război împotriva sărăciei care să atace problema inegalităţii şi a lipsei de oportunităţi pentru dezvoltare. 

Acest tablou sumbru necesită o reevaluare a modelului în sine, mai degrabă decât o simplă critică de tipul "auto-înfrângere" a reducerilor de cheltuieli. Vechile paradigme nu mai funcţionează atunci trebuie găsite soluţii în legătură cu chestiuni atât de bulversante economic şi social. De aceea, într-un triunghi eficient stat – piaţă –societate, în care statul şi piaţa sunt completate şi corijate de efectul benefic al mediul asociativ, al societăţii civile, ne putem gândi la o abordare dinamică a unor deficienţe structurale aşa cum este inegalitatea. Societatea civilă poate deveni arbitrul unei bătălii între stat şi piaţă de pe urma căreia să poată astfel beneficia corpul social. Aceasta este o perspectivă care poate scoate România din desuetudine ideologică şi, odată depăşită zona de confort intelectual, o poate orienta către un demers cu adevărat transformator.

România are astăzi de făcut câteva alegeri: vom continua să credem că strict dependenţa de capitalul străin ne poate scoate din impas sau vom înţelege că a venit momentul ca să folosim pârghiile economice pe care le mai avem pentru a construi, după modelul Poloniei, o economie naţională? Fără consolidarea sectorului de export şi împingerea economiei către sectoare cu o înaltă valoare adăugată, fără strategii de reindustrializare creative, fără investiţie în capitalul uman şi fără o mai eficientă utilizare a activelor pe care statul român încă le mai are, riscăm să devenim şi mai vulnerabili în faţa unei economii globale tot mai competitive. Cele două abordări nu trebuie văzute ca fiind contrastante, ci complementare.

Pentru că cine pierde acest război din cauza unor strategii inflexibile va deveni prizonierul sărăciei pe termen lung. Am totuşi încredere în capacitatea noastră de regenerare a enegiilor naţionale, în capacitatea noastră de a performa în colaborare cu investitorii străini pentru a oferi soluţii viabile pentru viitor. Industria IT cu melanjul fericit dintre investiţia din afară şi capitalul uman autohton ultra-pregătit care munceşte în România, este un exemplu şi o reţetă de succes.