„Războiul invizibil“ - un documentar de excepţie despre violurile din armata americană

Imaginea instituţiei e de prea multe ori mai importantă decât oamenii instituţiei şi obsesia menţinerii ei ajunge să facă victime

În 2012, anul în care DIICOT deschidea la Caracal dosarul împotriva unei reţele de trafic de persoane, cunoscutul regizor Kirby Dick a realizat un documentar - The Invisible War - care a adus în prim plan victimele violurilor din armata americană. Este incredibil să vezi un un sistem absurd croit - victimele erau silite să răspundă în faţa superiorului ierarhic chiar dacă abuzatorul era chiar el - a făcut ca multe femei să nu reuşească să-i aducă în faţa justiţiei pe cei care le-au făcut atâta rău.

De ce simt nevoia să readuc în discuţie aceste comentarii pe marginea documentarului?

În primul rând, nicio instituţie nu e perfectă. Graba cu care intelectualii publici din România se aruncă să pună sub eticheta de „propagandă rusă“ informaţii din dosarul DIICOT din 2012 este în cel mai fericit caz o formă gravă de conformism. Poate nu vom putea dovedi cine au fost militarii cu pricina, dar faptul că militarii americani comit abuzuri sexuale grave e o informaţie certă.

Dacă apreciem Statele Unite, ar trebui să apreciem şi ce face organizaţia Protect our Defenders, care este specializată în consilierea şi sprijinirea victimelor violurilor din armata americană. Poate în loc să aruncăm aceleaşi şi aceleaşi idei privind „pericolul extern“ ar trebui să luăm aminte şi să facem în aşa fel încât politiştii implicaţi în aceste reţele să fie devoalaţi. Sau poate, tot din admiraţie faţă de partenerul strategic,  gândim o organizaţie similară şi pentru Armata României. Asta dacă tot apreciem SUA.

Mai jos e o parte din comentariul pe care l-am scris cu privire la documentarul lui Kirby Dick şi la cum imaginea instituţiei se desenează uneori cu sângele celor mai devotaţi angajaţi ai săi.

Am văzut zeci de documentare. Ca specialist în comunicare şi ca membru într-o societate a spectacolului am mintea îmbibată până la refuz în imagini. Am văzut documentare despre tortură, despre pornografie, despre reţele de trafic de persoane, despre copiii prostituatelor din Calcutta. Am urmărit imaginile filmate de cei care au avut curajul să păşească în cele mai oribile unghere ale umanităţii. Dar azi a fost diferit. Ştiam înainte să mă uit la documentarul despre violenţa de gen din armata americană că o să fie dur. Multe zile n-am avut curajul să-l urmăresc. Până la urmă mi-am luat inima în dinţi. În fond, ce poate fi aşa de rău? Citisem atâtea cărţi, ştiam care sunt mecanismele instituţionale şi culturale care conduc la violenţa în general şi violenţa de gen în particular. Dar cred că nimic din toate astea nu te poate pregăti pentru contactul cu victimele, cu suferinţa lor inimaginabilă şi cu absurdul sistemului care face posibile asemenea derapaje. The Invisible War, războiul inivizibil, documentarul din 2012 realizat de Kirby Dick, este doar un film cutremurător despre cum nişte fiinţe excepţionale care au pornit în viaţă cu cel mai frumos idealism – voiau să îşi servească patria şi comunitatea din care fac parte – au fost strivite fără milă cu o violenţă nebănuită de un sistem construit să le distrugă destinele. Iar adevăratul viol, cel instituţional, a venit după şi n-a făcut decât să le mai dea încă un bocanc în figură pentru îndrăzneala de a fi crezut că poţi să lupţi pentru patria ta şi dacă eşti femeie. Totul în numele onoarei şi al păstrării intacte a imaginii instituţiei.

Trăim într-o eră a imaginii atotputernice, iar cea mai puternică instituţie din lume – armata americană – nu face deloc excepţie. Tot imperiul armelor păleşte în faţa unei puteri pe care nu mulţi dintre forţoşii în uniformă ar fi dispuşi s-o recunoască: puterea imaginii, a reprezentării sociale, a capitalului simbolic. Reputaţia şi onoarea contează azi mai mult decât oricând. Curios sau nu, cu cât mijloacele de comunicare în masă devin mai accesibile, cu cât e mai uşor să păşeşti în lumea de dincolo de cortină, cu atât mai disperată e lupta pentru păstrarea intactă a imaginii publice. Onoare, seriozitate, profesionalism – e ceea ce armata doreşte să proiecteze în mintea noastră. Şi, din păcate, ar face orice să menţină această himeră în creierele plătitorilor de taxe care o întreţin. Imaginea instituţiei, forţa reputaţiei au devenit, din păcate, foarte puternici factori retrograzi, contrângători. Nimeni nu mai are curajul unor discuţii deschise de teamă să nu se audă, să nu se facă de râs. Nimeni nu are curajul să îşi asume public că sunt probleme în instituţia sa. Mai mult, oricine îndrăzneşte să strice această ordine şi să îşi ceară drepturile este automat exilat ca element duşmănos care strică imaginea! Cu alte cuvinte, imaginea instituţiei e, din păcate, mai importantă decât oamenii instituţiei şi obsesia menţinerii ei ajunge să facă victime într-un mod abominabil.

Documentarul lui Kirby Dick ne arată aceleaşi mecanisme instituţionale de perpetuare a violenţei care pleacă de la aceeaşi idee obsesivă: nu vrem să sufere imaginea instituţiei. Cred că acest documentar este şi o dovadă să jurnalismul poate să însemne şi o forţă a progresului social şi că jurnaliştii pot fi la rândul lui eroi. Nu e simplu să investighezi cea mai puternică organizaţie din lume: armata americană. Înainte de documentar decidea superiorul tău ierarhic dacă plângerea ta va fi investigată. După ce documentarul a fost lansat, în 2012, decizia pentru investigarea acuzaţiilor de abuz sexual nu le-a mai aparţinut comandanţilor reclamanţilor. Un mic pas, dar totuşi un pas vital, pentru investigarea acuzaţiilor de viol şi abuz sexual.

În loc de concluzie vă propun câteva întrebări: merită să clădeşti oare onoarea unei instituţii pe cadavrele victimelor, pe imoralitate, pe depravare? Când o să conteze mai mult siguranţa oamenilor instituţiei şi mai puţin imaginea publică a instituţiei? Când e prea mult? Când oare onoarea instituţiei n-o să mai strivească destine şi n-o să mai arate ca nufărul de pe mlaştină?

Articol integral pe Baricada.org