Războiul micului nu va mai avea loc

Vestea că UE va intezice bicarbonatul a fost privită ca un atentat la micul nostru tradiţional şi imediat s-a pornit războiul mediatic. Să fim calmi şi să ne păstrăm, vorba lui Caragiale, „uzul raţiunii”: astfel de „războaie” se vor mai declanşa, dar ele nu sunt totdeauna ceea ce par.

Cel dintâi, imediat după aderarea noastră la UE, a fost războiul brânzei. Vi-l amintiţi? A fost un monument de prostie, demn să fie dat ca exemplu prin şcoli şi facultăţi. A apărut atunci ştirea că tradiţionala noastră telemea nu se va mai putea vinde decât „pe plan local”, pentru că „aşa ne cere UE”. Guvernul de atunci şi Agenţia Sanitar-Veterinară s-au bâlbâit în declaraţii şi „măsuri” schimbate de la o zi la alta: ba că brânza poate fi vândută doar în localitatea în care a fost produsă, ba în judeţ, ba pe o rază de nu ştiu câţi kilometri. Cea mai inteligentă reacţie a avut-o un cioban din Mărginimea Sibiului, întrebat de un reporter TV ce-o să facă: „Cum adică pe plan local? Păi aici în sat toţi facem brânză; ce-o să facem, o să cumpărăm unii de la alţii?”. Opinia publică a luat foc. Au fost invocate Mioriţa, Tradiţia, Transhumanţa şi a apărut un prim val (mic) de euroscepticism: după entuziasmul aderării, UE le apărea oamenilor ca un fel de mătuşă rea care nu ne lasă să vindem brânza cum vrem, să facem ţuică la cazan şi să tăiem porcul după tradiţie. Presa a avut şi ea rolul ei: jurnaliştii s-au repezit asupra subiectului, colecţionând păreri şi stârnind „dezbateri”, în loc să se ducă frumuşel la vreun document UE cu dicţionarul în mână, să vadă ce înseamnă în limba bruxelleză „local market”. Căci, de fapt, asta era toată povestea: o greşeală de traducere şi înţelegere. În documentele europene, „piaţă locală” înseamnă piaţa dintr-o ţară, nu dintr-o localitate, cum au înţeles ai noştri. Şi războiul s-a stins, fără învingători şi învinşi.

Acum, la ştirea despre bicarbonat, au existat reacţii asemănătoare (dar un pic mai potolite), tot în numele Tradiţiei. Ai noştri au mai învăţat câte ceva între timp – au aflat că, pentru produsele tradiţionale, se pot cere excepţii de la normele europene. A zis-o şi premierul: Guvernul va face demersuri la Comisie pentru a obţine excepţia.

Unii comentatori avizaţi au atras atenţia că problema cu bicarbonatul se ştia de mult şi „ai noştri” (Guvern, producători, patronate) iar se trezesc în ultima clipă, în loc să fii făcut lobby la Bruxelles mai demult.

Alţi comentatori, la fel de avizaţi, au spus că marii producători de mici, cei care alimentează supermarketurile (adică 90% din piaţă) au eliminat de fapt, tacit, bicarbonatul din reţetă, adaptându-se din mers, dar acum fac pe victimele doar aşa, de PR, să le crească vânzările. Oricum ar fi, mi se pare clar că nu va mai avea loc, de fapt, nici un război. Comisia va accepta că micul e tradiţional, ai noştri vor produce în continuare. Cu sau fără bicarbonat – căci la cât s-a dezvoltat chimia în ziua de azi, se mai găsesc şi alte soluţii...

Şi atunci, de ce ne mai fandosim atât? Păi, în numele Tradiţiei. De-aia am ţipat din toţi bojocii când cu brânza, de-aia ne-ngrijorează acum micul: chipurile, UE atentează la tradiţiile noastre. Numai că (tocmai) aici avem o problemă. N-am înţeles felul în care UE protejează tradiţiile, excepţiile culturale, specificităţile. Şi-atunci nu ştim să gestionăm această realitate: ar trebui să dăm buzna peste Bruxelles cu înregistrarea de mărci şi produse tradiţionale, să mâncăm pe pâine banii europeni cu care am putea construi şi dezvolta proiecte legate de tradiţie (de la ferme şi produse până la turism cultural şi industrii creative). Facem toate astea? În mult prea mică măsură. De ce? Mă tem că nu prea mai ştim exact ce e tradiţia, am transformat-o într-un biet mecanism de marketing, golind-o de substanţă. Dă bine, e la modă să vinzi „produse tradiţionale” (deşi chiar un patron din industria cărnii a avertizat că „80-90% din ce cumpărăm ca produs tradiţional e ţeapă”).

Ne inflamăm în numele tradiţiei doar la ocazii. Sărim în apărarea brânzei şi micului o dată la câţiva ani. În rest, în viaţa de toate zilele, copiem orbeşte módele occidentale prinse din zbor şi ne războim fuduli cu tradiţia. Nu reuşim să regăsim spiritul comunitar fără de care tradiţiile se pierd, se dizolvă.