„Războiul rece“ al lui G.M.Tamás

Îl ştiam pe G.M. Tamás, filosoful maghiar născut la Cluj şi emigrat la Budapesta, ca pe un om cu capul pe umeri, inteligent şi informat ca puţini alţii.

Lungul lui articol dintr-un număr recent al revistei 22 este însă stupefiant. Replică la replică, s-ar zice: ideile mai noi ale lui G.M.Tamás, convertit de la liberalismul de nuanţă conservatoare la comunism, şi îndreptate contra „boierilor minţii", cum i-a numit Sorin Adam Matei pe anticomuniştii români, i-au atras replici ironice sau dure (Pleşu, Tismăneanu), cărora le răspunde acum cu o vehemenţă verbală scoasă parcă de la naftalina „războiului rece". De n-ar fi decât vehemenţă verbală ! Problema lui G.M.Tamás este că noua lui concepţie, care îl aşează alături de-alde (vorba lui românească neaoşă !) Alain Badiou, Slavoj Žižek sau Antonio Negri („îmi face o plăcere neruşinată să apar pe scene cu ei", îşi mărturiseşte Tamás însuşi masochismul), n-are nici cea mai mică legătură cu realitatea istorică şi politică de nicicând şi de niciunde.

Putem fi, la rigoare, de acord cu el că revoluţiile („sau mai degrabă schimbările") de la sfârşitul anilor ‘80 n-au fost validate de societăţile postcomuniste şi că pseudodemocraţia liberală căreia i-au dat naştere s-a dovedit o decepţie din care a rezultat nostalgia, de unii resimţită, după regimul trecut. Întrebarea care se pune este însă următoarea : care este alternativa reală ? G.M.Tamás nu vede îndefinitiv nici el decât una pur teoretică şi anume, pe de o parte, capitalismul târziu, negustoresc, hrăpăreţ, ucigaş (lista defectelor ocupă în articol jumătate de o coloană) iar, pe de alta, „ipoteza comunistă" sau, mai exact, „ideile simbolice ale comunismului".

Vreţi să ştiţi care sunt acestea ? Tot o jumătate de coloană îi este necesară lui Tamás ca să le enumere. Iată doar începutul listei : „O lume fără Închisori, Şcoli, Spitale, Case de nebuni, Cazarme, Frontiere Naţionale; Iubirea în locul Moralei şi Legii; Neregula; Dezinstituţionalizarea; Societate fără clase; Creativitatea; Vacanţa; Lenevia ş.a.m.d." Să ne facem că nu vedem „talibanismul concepţiei" (fără şcoli?, fără spitale?), dar să stăruim pe caracterul utopic şi anarhic. „Nicio putere numănui", acel grafitti de pe un zid budapestan citat de Tamás, caracterizează perfect irealismul concepţiei. Comunismul, societate fără clase? Despre lupta de clasă, Tamás n-a auzit.

Lucrul cel mai grav este altul : ipoteza cu pricina ne e vândută de Badiou et comp. la pachet cu „necesitatea iluziilor comuniste". Dar, în fond, nu tocmai întreţinerea iluziilor oamenilor şi, încă, a unora complet irealizabile, a reprezentat cel mai mare sadism al comunismului ? Havel a denunţat minciuna în cuvântul lui de la Universitatea Bucureşti, când a primit titlul de Doctor Honoris Causa, pe care l-am publicat în „România Literară". Se ştie demult că niciuna din „ideile simbolice ale comunismului" n-a fost vreodată pusă în practică. Iar observaţia lui Tamás că a fost nevoie de o „cultură adversă", şi anume ideea comunistă, pentru a exista capitalismul critic modern, este un sofism. În fond, comunismul şi capitalismul au aceeaşi origine, doar că cel dintâi este inversiunea malignă a celui din urmă, cum spunea nu un politolog, ci un romancier.

Nu o erezie - lui Tamás îi place grozav să călărească teorii - care ar fi, desigur, incompatibilă cu liberalismul, ci o posibilitate exclusiv negativă. Socialismul real nu există decât sub forma comunismului. Întreaga experienţă tragică a umanităţii o probează. Îl putem cita pe însuşi Marx - capitalismul va triumfa pretutindeni în lume, nefiind cruţat nici un singur atol australian - ca să conchidem : ideile simbolice ale comunismului n-au devenit realitate şi nu vor deveni niciodată şi nicăieri, nici măcar pe un atol australian. Partea proastă e că Tamás o ştie el insuşi prea bine. A se vedea finalul articolului său. Ce-i de făcut, tovarăşi, cum se întreba utopistul rus din secolul XIX?