Realitatea lor, realitatea noastră şi biblioteca mea din pal

Mă surprind câteodată privind tâmp la biblioteca mea din pal, aia de acasă, îmbâcsită, ca şi aia de la universitate, tot din pal, cu cărţi una şi una, aş spune.

Despre capitalism şi socialism, despre libertate, despre bunăstare, despre democraţie şi minorităţi, despre frică şi despre ură, despre fericire şi despre dreptate, despre frumos, despre religiile clasice şi despre cele politice, despre ideologii mai vechi ori mai noi, despre comunism şi despre postcomunism, despre revoluţii şi despre lovituri de stat, despre sisteme sociale şi despre regimuri politice, despre mituri şi despre utopii, despre noi, cei de azi şi despre alţii, de demult, la care se adaugă, ca rezultat al unui soi de goană prin rafturile librăriilor, şi volumele de literatură. Cele mai multe din toate acestea au fost citite, subliniate şi ferfeniţite, altele doar mângâiate, în vreme ce unele încă aşteaptă, răbdătoare, momentul întâlnirii.

Şi-mi vine, din ce în ce mai des în ultima vreme, o senzaţie de vid, produsă de incertitudinea rezultată din fractura existentă între lumea prinsă între coperte şi cea pe care o surprind cotidian. Senzaţia de lume întoarsă pe dos, cu fundu-n sus, de lume care a luat-o razna, de nu va fi fost tot timpul aşa, de lume în care te simţi un tolerat, de lume a altora, de o altfel de lume decât cea în care ai vrea să trăieşti.

„Cum te poţi salva, cum navighezi individual în lumea construită de noi pentru ei, după planurile lor, şi pentru cei asemenea lor, rezultat al autoreproducerii lor vreme de un sfert de veac, lumea celor ce promit zi de zi că vor proceda la fel şi de acum încolo?”

Ştiu teoria, „salvarea e individuală, bătrâne!”, cum obişnuieşte să-mi spună, când ne mai vedem, un vechi amic. Şi, totuşi, cum te poţi salva, cum navighezi individual în lumea construită de noi (tăcând, strigând, votând, anulând, boicotând, învăţând, revendicând, onorând, călăuzind, plătind, împrumutând, restituind, ajutând, solidarizând, acuzând, apărând, blamând, mulţumind, sperând, trăind, mereu şi mereu parcă în van) pentru ei, după planurile lor, şi pentru cei asemenea lor, rezultat al autoreproducerii lor vreme de un sfert de veac, lumea celor ce promit zi de zi că vor proceda la fel şi de acum încolo?

Pentru a fi mai clar, vorbesc despre lumea stridenţei ce capătă virtuţi retorice şi imagologice, a capotării intelectualilor publici în faţa mirajului puterii, a încolonării rebuturilor politice sub titulatura „noului”, a plagiatului, a experţilor în libertarianism ce predică de pe grămada de bani scursă legal de la bugetul de stat, a specialiştilor în socialism care n-ar putea exista dacă acesta ar fi real, a popularilor dinspre stânga şi a socialiştilor de lux, a boierilor care-au turnat la securitate şi continuă să invadeze moralizator televizoarele, a comicelor găşti intelectuale, a universitarilor fără operă şi a studenţilor fără profesori autentici, a televiziunilor ce sunt braţe înarmate ale partidelor, a scursurilor lipite de pulpa câte unui baronet local aureolat de „viziuni”, a comunistoizilor pentru care gulagul are, mă-nţelegi, deschideri hermeneutice, a fascistoizilor ce se preumblă discursiv între sfinţenie şi anihilarea adversarului, a popilor ce şi-au făcut raiul aici, după cum s-au integrat în industria BOR, a credincioşilor situaţi mental în Evul Mediu, a pacienţilor ce mor şi a medicilor care pleacă în străinătate, a iluziei că am fi o naţiune şi a mămăligii care se taie înainte de a exploda.

Privesc, încheind aceste rânduri, spre biblioteca mea din pal, de acasă, plină de cărţi frumoase. Şi nu ştiu, zău, dacă acolo (mai) pot căuta vreun răspuns.