Realităţi din lumea capitalului

0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Adevărul” dedică aceste pagini propagandei antioccidentale din presa comunistă de la sfârşitul anilor ’80, când se cânta, prematur, prohodul capitalismului. În contextul noii crize economice, anumite problematici din perioada comunistă au revenit spectaculos în actualitate.

Presa românească de la sfârşitul anilor '80, ani întunecaţi şi reci, avea să îşi încheie tragedia cu ode dedicate conducătorului Partidului Unic şi tovarăşei sale de muncă şi de viaţă, dublate de o critică tot mai apăsată a capitalismului nu doar putred, ci de-a dreptul muribund. Propaganda reunită sub denumirea generică „Realităţi din lumea capitalului" a fost difuzată cum visează managerii surmenaţi de astăzi - multimedia - la radio, la televiziune şi, mai ales, în presa scrisă. Programul Radio-TV programat pentru 30 decembrie includea şi urmărita emisiune „Din lumea Capitalului", al cărei redactor Nicolae Melinescu, propunea tema „Condiţia umană - sub semnul inechităţilor şi nedreptăţilor sociale". Emisiunea urma să dureze 15 minute. A venit Revoluţia şi nu s-a mai dat.

Iar propaganda aceasta se priveşte altfel astăzi, după 22 de ani de la Revoluţie, în plină criză financiară, economică, de autoritate şi de
morală. La sfârşitul anilor '80, Occidentul, aşa decadent cum ni se prezenta, nu cunoştea o recesiune adâncă. Toate fenomenele prezentate în „Scînteia", în „România liberă" şi chiar în „Scînteia tineretului" drept decisive pentru sistemul capitalist - şomajul, oamenii fără locuinţe, inegalităţi majore între bărbaţi şi femei, suprimarea şanselor la o viaţă decentă pentru copiii săraci, refugiul de masă în lumea drogurilor - existau, desigur, dar periferic.

Tactica era aceasta: folosindu-se de presa liberă (de acolo) şi posibilitatea ei de a critica se legitima presa mincinoasă (de aici) şi obligaţia de a slăvi „realizările comunismului". A funcţionat această propagandă? Astăzi, ea este repetată fidel de presa comunistă cubaneză - www.granmacubaweb.cu -,de agenţiile de ştiri din Coreea de Nord, şi de publicaţii din Venezuela, iar dovezi stau în arhiva cotidianului „El Universal", a site-ului www.aporrea.org sau a ziarului local „Diario Frontera".Cât a contat ce ştiau românii despre capitalism şi democraţie în felul în care a decurs tranziţia? Şi ce îi „datorăm" acelei propagande din felul în care s-a gândit, s-a muncit şi s-a trăit în România în ultimii 22 de ani?

Ce a adus capitalismul?



Profesoara de istorie Zoe Petre a schiţat, pentru „Adevărul",  câteva direcţii de răspuns: „Puteaţi crede, atunci, că aceste articole n-au niciun efect, dar, după '90 şi inclusiv în zilele noastre, sunt oameni care vorbesc ca «Scînteia» din anii '80. Dacă sunteţi atenţi, capitalismul este cel care a adus în România corupţia, ca şi când în perioada comunistă n-ar fi existat corupţie generalizată câtă vrei. Fie capitalismul, fie democraţia, fie împreună au adus drogurile - uşoare, grele, cum or fi ele - au adus şomajul, care, chipurile!, nu exista înainte. Efectele pe termen mediu şi lung ale acestei propagande le trăim şi astăzi. Conştiinţa populară, într-un anume fel, dă dreptate acestor fiţuici".

Şi o nuanţă: „Mai e un lucru pe care nu putem să-l scoatem din ecuaţie: într-adevăr, există şi şomaj, şi droguri în toată lumea civilizată. E purul adevăr. Nu poţi să spui că era o minciună, dar exagerarea efectelor acestor fenomene ţine doar de propaganda anticapitalistă de 40 de ani. Posibilitatea de a merge în străinătate era absolut redusă. Acum e şi o avalanşă de ştiri - sunt oameni care n-au ieşit din satul lor niciodată, dar explică cu mare energie ce se întâmplă în America. E o avalanşă de informaţii cu care nu s-au familiarizat. Eu văd că oamenii de vârsta mea sau chiar peste spun «câtă hoţie e acum, că înainte de '89 nu vedeam aşa ceva!»".

După 22 de ani, temele propagandei anticapitaliste sunt, crede Zoe Petre, departe de a fi epuizate: „În mintea oamenilor, fie ei ziarişti sau nu, foarte multe lucruri au rămas fixate. Unii nici nu-şi mai dau seama că repetă papagaliceşte ce spunea «Scînteia» acum 25 de ani. Mi-aduc aminte că tata, săracul, citea «România liberă» şi spunea că singura pagină vie din presa românească e rubrica de ­decese".

image

"Fie capitalismul, fie democraţia, fie împreună au adus drogurile - uşoare, grele, cum or fi ele - au adus şomajul, care, chipurile!, nu exista înainte. Efectele pe termen mediu şi lung ale acestei propagande le trăim şi astăzi.''
Zoe Petre profesoară de istorie

Ce trebuia să conţină tabloul anticapitalist

image



La sfârşitul anilor '80, văzute din România, statele capitaliste aveau mari „dificultăţi economico-sociale", de te mai şi mirai că există! Veşti proaste veneau pe banda rulantă a agenţiilor de presă şi erau preluate generos de Agerpres. Într-o zi banală de la începutul lui februarie '89 se anunţa că la Geneva, în Elveţia, problema celor fără adăpost s-a agravat până la insuportabil, în „The New York Times" apărea un reportaj zguduitor despre cei fără locuinţe, iar la Madrid personalul tehnic de la sol al companiei aeriene „Iberia" revendica „îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă".

Exploatarea sexuală a femeii de către om

Care era „condiţia femeii în lumea capitalului"? Era greu. Se stătea sub „semnul unor flagrante discriminări şi inechităţi". Dreptul la muncă era permanent şi brutal încălcat, remuneraţia egală exista... doar pe hârtie. Ce să mai, femeile, chiar şi mame fiind, erau „cetăţeni de categoria a doua"! Presa comunistă punea pe tarabă articole documentate temeinic („În Statele Unite, din cei 6,5 milioane de şomeri, mai mult de jumătate sunt femei"), scrise însă într-o perfectibilă limbă de lemn („Evidenţele oficiale ignoră numărul crescând de femei care, deşi nu au de lucru, nu se mai înscriu pe listele de şomaj, deoarece şi-au pierdut orice speranţă de a mai găsi un loc de muncă"). Deloc neglijabilă mai era şi exploatarea sexuală a femeii de către om!

Suferinţa celor mai tinere vlăstare

image

Viaţa tinerelor vlăstare din Vest era, bineînţeles, un iad: „Actuala situaţie a copiilor şi tineretului din ţările capitaliste, gravele fenomene economico-sociale ce marchează condiţia lor umană preocupă într-o măsură din ce în ce mai mare opinia publică din statele respective". Rău le era şi celor din familii bogate: „Alcoolismul, consumul de droguri, violenţa şi criminalitatea îi ameninţă pe copiii multor familii înstărite". Care erau cauzele „tuturor dramelor care afectează viaţa copiilor şi a tinerilor"? Evident, „racilele de fond ale însuşi sistemului capitalist bazat pe exploatare şi inegalitate".

Ce profit aduce sângele de om

„Practici neocolonialiste profund inumane" erau alte „realităţi din lumea capitalului". Există o ierarhie şi a tragediilor, şi în această ierarhie a tragediilor, redactorii ziarelor comuniste plasau pe primul loc tragedia comerţului cu sânge de om. Se cita masiv revista „Jeune Afrique" şi indignarea era susţinută cu cifre, cu date, cu fapte: „În Africa, o mare «afacere» a avut loc în 1987, când vameşii de la aeroportul din Bruxelles au descoperit mii de cutii cu plasmă sanguină cu menţinunea  «sânge de bovine» şi destinat unui laborator vest-german. Sângele provenea din ţări africane (...) firmele multinaţionale îşi împart 60 la sută din comerţul mondial de sânge. Cifra lor de afaceri se dublează la fiecare şapte ani. Ea atinge în prezent 20 de miliarde de franci (...) adică produsul intern brut al Gabonului. «Comerţul  cu sânge reprezintă faţeta cea mai inunamă a capitalismului modern», spune Sergio Rezende, autorul unui film despre moartea unui donator dintr-o ţară latino-americană. Fără îndoială".

Cioroianu: „Nu s-au folosit de SIDA!"

Cu exigenţa şi rigoarea unui istoric contemporan, Adrian Cioroianu preferă să nuanţeze fenomenul de blamare a statelor occidentale capitaliste în presa lagărului socialist. „Nu cred că putem vorbi despre o prezentare univocă. Sigur, exista acea parte ideologică a discursului din presa de partid, din presa sindicală, de la Televiziune, dar nu cred că era câtuşi de puţin convingător. Vorbim, până la urmă, de o societate în care tinerii îşi doreau blue-jeans şi muzică occidentală, cu mesaj occidental!"

image

Adrian Cioroianu, istoric Foto: adevărul

Drept contraexemplu, Adrian Cioroianu vorbeşte despre revista „Lumea", cea mai cunoscută publicaţie de politică externă  - unde, ca o notă adiacentă, lucra ziaristul Mihai Matei, cel care a trăit o poveste de dragoste nebună, nebună de tot, cu Zoia Ceauşescu. „Erau analize serioase în această revistă, ba chiar unele dintre ele n-ar strica nici azi. Cu toate acestea, lumea - şi «Lumea» - erau controlate permanent, dar regimul era grijuliu, nu dădea acelaşi mesaj, deşi toate publicaţiile erau ale unui stat socialist, condus de un Partid Comunist, unde nu puteai face apologia capitalismului.

image

Vă dau un exemplu: bunăoară, problemele medicale, cum a fost SIDA la mijlocul anilor '80, n-au fost politizate, deşi s-ar fi putut vorbi cu uşurinţă despre depravarea occidentală. Nu s-au folosit de SIDA!", clamează istoricul Adrian Cioroianu, la acea vreme, student al Facultăţii de Istorie din Bucureşti.

Dacă jurnalismul anilor '80 era evaluat, mai degrabă, ţinând cont de abundenţa şopârlelor gazetăreşti, informaţia fiind, totuşi, secundară, fostul ministru de Externe apreciază că programele televizate erau, mai degrabă, cele deteriorau imaginea capitaismului.„Documentarele de televiziune erau sub orice critică! Calitatea era atât de contestabilă pentru că erau făcute de persoane din televiziune care nu excelau la capitolul cunoaşterii actualităţii internaţionale. Erau destul de teziste, cu tineretul occidental care consumă droguri şi ajunge în şomaj, deci este alienat".

"În '87, a fost un autentic război de presă între România şi Ungaria, pentru că apăruseră nişte volume de istorie a Transilvaniei, editate de ei. Au fost texte... vai-vai! Se argumenta chiar cu autori occidentali.''
Adrian Cioroianu istoric

Pensionarii, şomerii, boschetarii, toţi!

Un alt aspect din „lumea capitalului în adevărata ei înfăţişare": pentru majorări de pensii nu erau bani, pentru înarmări şi pentru lux - oh, da! Şi ce puteau vedea reporterii până şi în Republica Federală Germania? Vedeau inscripţii pe plăci de carton pe care scria, tremurat, „Ajutaţi-mă!", vedeau cum cartierul pensionarilor era un univers al mizeriei, cum pensia nu putea acoperi chiria unei locuinţe şi cum sărăcia era doar o bombă cu explozie întârziată. Concluzia? „Pensionarii - categorie socială dintre cele mai defavorizate". Morala? Când omul nu mai poate fi exploatat de către om, când se pensionează, cade în braţele unei iremediabile umilinţe.

Până şi occidentalii se revoltau, cu mic, cu mare, împotriva iadului capitalist  Foto: reuters



O adevărată manie în epocă: interesul arătat pentru flagelul toxicomaniei. Pentru a susţine cauza edificiului capitalist prăbuşit definitiv în promiscuitate se apela inclusiv la săptămânalul american „Newsweek", de unde era preluat epitetul „cutremurător" pentru a descrie starea tineretului refugiat în lumea drogurilor. Conform „Newsweek", în '89, aceasta era, de fapt, „cea mai gravă problemă a ţării". Şi, din perspectiva organului de presă al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, ziarul „Scînteia", cel mai grav în această problemă cu drogurile era că „acela afectat îşi poate pierde întreaga capacitate de a mai munci!".

La sfârşitul anilor '80, generaţia „flower-power" depăşise deja faza „flower" şi se concentra pe „power" (cuvânt din limba engleză care se traduce prin românescul „putere"). Juca un rol tot mai important în viaţa economică şi socială, după cum spunea şi terminologia epocii. Altă generaţie de tineri se ridica. Perspectivă oficială de dincoace de Cortina de Fier: era groaznic, groaznic era pentru tinerii optzecişti, căci iată că informa însuşi volumul „La Jeunesse dans les années 80" (n.r. - „Tinereţea în anii '80"), în Statele Unite, tocmai acolo, „mai mult de jumătate din deţinătorii de diplome universitare nu izbutesc să găsească un loc de muncă în specialitatea pentru care s-au pregătit" şi - oroare! -„în ultimii ani, şomajul a fost foarte ridicat printre tinerii chimişti".

image

Click pentru a vedea mai multe capturi din ziarele României comuniste ale anilor ’80

 

image
image
image

Iar în Elveţia, „procentul şomerilor printre tinerii posesori de diplome universitare a crescut de două ori şi jumătate în ultimii ani, depăşind ritmul general de creştere a şomajului". Alte capcane, unele fatale: taxele universitare prohibitive care prelungeau ceea ce metaforic era numit „zonele de umbră ale neştiinţei de carte". Ştirile despre „iadul şomajului" sunt, cantitativ, cele mai numeroase, remarcându-se şi cele mai neînsemnate creşteri ale ratelor şomajului - un plus 2% în Austria, de pildă, fiind prezentat triumfalist, ca o victorie sigură a comunismului în lume.

Cruzii imperialişti americani ar „omorî“ din scutece progresul societăţii comuniste Fotografii: California Literary Review

Mai rău ca în anii '30

Redactorii comunişti speculau magistral articolele din ziarele şi revistele de stânga, chiar dacă nu extremă, din Occident. Articole din „Le Monde Diplomatique" erau analizate consistent, mai ales când vorbeau despre oamenii lipsiţi de adăpost la New York. Nu puţine şi nu neapărat curate erau lacrimile pentru această „tragedie cotidiană din metropola «regelui dolar»", pentru „disperarea celor care au pierdut totul - inclusiv posibilitatea unui cămin cât de modest". Lacrimi dublate de revolta că „la fiecare dolar alocat pentru înarmări, numai trei cenţi pentru construcţia de locuinţe".

Şi iată şi un articol din „The Times" care titrează explicit că oraşul Chicago „asemenea tuturor celorlalte mari aglomerări urbane din SUA este confruntat cu problema pusă de cei rămaşi fără adăpost, o problemă de o amploare nemaiîntâlnită nicicând din timpul marii crize din anii '30". Când era tipărit acest text era totuşi 1989, Reagan declarase deja URSS drept „Imperiul Răului" şi niciodată nu fusese capitalismul mai aproape să stăpânească lumea.

„Ghetourile deznădejdii"

Totuşi, în Bucureşti, România, se scriau negru pe alb lucruri extreme la „Cifre acuzatoare", rubrica de unde se putea afla că în Statele Unite numărul persoanelor care „dorm pe străzi, pe sub poduri sau pe locuri virane" se ridica la 2,5 milioane, în timp ce în Danemarca „numărul persoanelor fără adăpost se ridică la 20.000-30.000, remarcându-se, începând din anul 1980, creşterea «dramatică» a rândurilor celor aparţinând grupei de vârstă sub 30 de ani". Până şi în Italia, „săptămânalul «Panorama» menţiona că (...) preţurile caselor au crescut de 6,5 ori din anul 1972".

O subdiviziune a problemei persoanelor fără adăpost era situaţia imigranţilor, practic o problemă inexistentă în România naţional-stalinismului ceauşist. „Ghetourile imgiranţilor" erau „ghetorurile deznădejdii", iar ei, imigranţii, informa „Scînteia", îi invidiau şi pe cetăţenii din „lumea a patra", căci ei erau „paria cetăţenilor din ţările occidentale dezvoltate". Scurtă analiză istorică din perspectivă marxistă: „Chemaţi, amăgiţi, în perioada iluzorului «miracol economic» din anii '60, «muncitorii-oaspeţi» (cum li se spunea pe atunci), când au constituit sursa unor impresionante profituri pentru cei ce i-au folosit, au devenit astăzi «oaspeţii nedoriţi»". Tuşa decisivă: războiul acesta, dintre imigranţi şi statele occidentale, era „adevăratul război rece".

2,5 milioane de americani dormeau pe străzi, în 1989, potrivit cifrelor acuzatoare din ziarele româneşti.

Recunoaşteri elocvente ale presei din Vest

Propaganda comunistă folosea exemplar şi în folos propriu dreptul la liberă expresie din Occident, acolo unde sistemul se putea critica, totuşi, deschis şi adevărul integral putea fi rosti. Aşa apărea, în ipocrita lume a omului nou, o indignare bazată pe „recunoaşteri elocvente ale presei occidentale". Erau căutate, mai ales, publicaţiile cu notorietate, precum „Le Monde" sau „Die Zeit". Din „Le Monde" era spicuit un astfel de titlu: „Inegalitatea socială determină încălcarea brutală a drepturilor unor mase largi ale cetăţenilor", iar din „Die Zeit" se cita aşa: „«Noii săraci» - o nouă categorie în continuă creştere a dezmoşteniţilor soartei".

image

Agenţiile străine de ştiri erau folosite masiv, mai ales când ridicau astfel de întrebări: „Ce mai rămâne din drepturile omului când lipseşte dreptul la muncă?" şi semnalau astfel de neajunsuri: „În Piaţa Comună (n.r. - Uniunea Europeană de mai târziu), peste 18 milioane de şomeri". Articolele secundare din marile publicaţii occidentale deveneau, în România, singurul adevăr al unei lumi căzute pradă consumismului.

 „Propaganda nu funcţiona. Cititorii ne luau în zeflemea"

Romulus Căplescu are un trecut important ca ziarist specialist în „Externe". A fost în august '68 la Praga, a trăit, pe viu, Primăvara  şi speranţa unui socialism cu faţă umană. A lucrat la Agerpres, a scris în „Scînteia", iar acum, pensionar rar (căci ziariştii, murind tineri, nu au obiceiul de a ajunge până la pensie), mai semnează, când şi când, în revista „Historia". Romulus Căplescu ştie. A scris şi el la „Realităţi din lumea capitalului", sigur că a scris - aşa era atunci (dintre articolele sale este de reţinut splendidul imperativ „Pace şi locuinţe pentru toţi!" (foto facsimil).

Cum se proceda? „Nu era prea greu, căci aveam abonament la marile agenţii de presă, la France-Presse (AFP) aveam. Urmăream marile ziare - „International Herald Tribune", „Le Figaro". Aveam, practic, temele pe tavă. Exista acolo un material important, căci temele acestea - şomajul, oamenii fără case - erau perene şi chiar reflectau nişte realităţi din lumea capitalului."



La sfârşitul anilor '60, îşi aminteşte Căplescu, atunci era mai greu, căci „eram săraci, nu aveam nici abonamente la agenţii. Erau condiţii speciale". Funcţiona propaganda? Răspunsul e aşa: „Nu cred. Oamenii ne luau în zeflemea. Nu credeau că e aşa groaznic în capitalism, în America. Vedeau şi ei seriale, precum îndrăgitul «Dallas», care era o contrapropagandă ideală. Oamenii vedeau că acolo se trăia altfel, în bogăţie, în lux şi relaxare. Deci, răspunsul meu este nu, nu funcţiona!"

image

Şi ce o să se aleagă, domnule Căplescu, de noi, de ţară, de capitalism şi de lume? „E greu de spus! Dar trebuie să ne gândim mai mult la Churchill, la ce spunea el despre democraţia aceasta că nu este perfectă, dar că este singura care a funcţionat până acum."
Totuşi, s-a adâncit prăpastia dintre bogaţi şi săraci, e prăpăd!, insistăm, discret, dar ferm. „Nimeni nu e profet, dar o să se meargă înainte, iar adevăratul război este între lumea întâi şi lumea a treia, cei ce emigrează şi pun o presiune extraordinară pe aceste societăţi. Viitorul nu o fi roz, dar nu putem şti exact, căci am învăţat că istoria se măsoară în secole."

"Nu ne credeau oamenii. Vedeau şi ei seriale, precum îndrăgitul «Dallas», vedeau că acolo se trăia altfel, în bogăţie, în lux şi relaxare.''
Romulus Căplescu jurnalist pensionar

Mofturile unui mare proprietar

În propagandă, măiestria începe acolo când se suprapun „extravaganţele unui mare proprietar" şi „avatarurile unui şomer". Era ultima primăvară comunistă la „Scînteia", când se scriau aceste rânduri: „Baronul Heinrich Thyssen-Bornemisza este proprietarul celor mai importante uzine din regiunea Ruhr (RFG). Recent, numele lui a reţinut atenţia presei prin publicitatea făcută operaţiei de transferare a colecţiei sale de artă - cuprinzând tablouri ale maeştrilor picturii europene, evaluate la 900 de milioane de dolari".

„Câinii latră, progresul merge mai departe“ în Coreea de Nord

image

Şi, ei bine, sau mai degrabă, ei rău,  un şomer, fost exploatat al Baronului, trăia acest coşmar, desprins parcă din lumea romanelor cu drogaţi şi săraci semnate de Irvine Welsh: „Mai întâi îţi pierzi locul de muncă; după aceea, treptat, te părăsesc cunoscuţii. Copiii îţi sunt împroşcaţi cu injurii, iar pe tine te consideră un «chiulangiu», pentru că nu ai o slujbă de peste un an. Nu trece mult şi rudele îţi întorc spatele (...)". Această alăturare crudă de destine, specifică, de altfel, tuturor statelor în care inechităţile sociale nu putea fi controlate, trebuia să zguduie conştiinţa proletarilor mulţumiţi, desigur, de vieţile lor egale.

Imperialiştilor, jos labele de pe Coreea de Nord!

O notă aparte o dă propaganda nord-coreeană, axată mult şi firesc pe războiul cu cruzii „imperialişti americani", împotriva cărora poporul luptă necontenit şi cu vădită vitejie. Coreea de Nord, acea piesă lipsă din puzzle-ul Pământului fotografiat din satelit, a iniţiat, tot în scopuri propagandistice, chiar şi un microblog în reţeaua de socializare Twitter. Postările direcţionează cititorii către o adresă de internet, www.uriminzokkiri.com, care vorbeşte despre fericirea de a trăi în libertate, în comunism, dar şi despre actele de bravură ale poporului nord-coreean, care a avut puterea de a-şi lua destinul în propriile mâini. Edificatoare în privinţa tipului de mesaje transmise de fiii lui Kim Jong-Il, fiul lui Kim Ir-Sen, sunt şi posterele şi picturile care-i înfăţişează pe nemiloşii americani drept inamicii numărul unu ai poporului nord-coreean.

„Slugile capitalismului de tip imperialist" - o sintagmă care nu le este străină nici cititorilor de presă optzecistă - se fac responsabile de crime groteşti, sunt un real şi iminent pericol la adresa pacifistei comunităţi nord-coreene, prin politica lor agresivă, şi nu vor decât să împiedice (deşi, după cum arată afişele, e inutil!) progresul societăţii comuniste de deasupra paralelei de 38 de grade. Dezumanizaţi în fiecare reprezentare a lor, americanii, corifeii capitalismului, sunt mama tuturor relelelor. Nu putem şti însă dacă această propagandă funcţionează în statul izolat din Peninsula Coreeană, aşa cum, în general, nu putem cunoaşte mai nimic despre gândirea nord-coreenilor.

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite