Reamintiri fulgurante sau despre prietenie şi prieteni sau despre „schimbarea la faţă“

Recent, postul de televiziune, care l-a găzduit inspirat după „schimbarea la faţă“ pe scriitorul şi eseistul filosof de anvergură europeană Octavian Paler, ne-a amintit că el ar fi împlinit  luna aceasta 95 de ani. Sunt astfel 14 ani de când ne-a părăsit.

Ne-a unit, până la „schimbarea la faţă“,  începând de prin 1955, o foarte frumoasă prietenie, frăţească, aş îndrăzni să spun, şi jurnalistică, la radio, unde sigur eram cel mai apropiat prieten al lui, căruia i-am şi dus la editură o carte de versuri, la editura unde era director Alexandru Balaci, şi el fost radiofonist, şi, ţin să subliniez, şi o foarte strânsă prietenie de familie, recomandându-i, de pildă, ca naş de căsătorie al unicului său fiu, pe un foarte bun prieten al meu, medicul Radu Ozun, secretar general în Ministerul Sănătăţii.

În sfârşit, prietenia aceasta s-a petrecut şi cu plimbări nocturne pline de farmec şi de dialoguri prin Cotroceni, timp în care ne aflam pe aceeaşi baricadă. Aceste plimbări mi s-au întipărit şi au rămas pentru totdeauna în minte, în virtutea unei nostalgii care mă onorează astăzi.

Surpriza siderantă pentru mine a fost ziua din ianuarie ’90, după izgonirea mea de la Teatrul Mic şi publicarea în România Literară a unui pamflet defăimător la adresa mea şi a lui Eugen Barbu, semnat de un alt bun  prieten pe care nici nu-l mai numesc. Amintesc doar faptul că în conducerea revistei, conducere alcătuită din trei scriitori, unul dintre aceştia era Octavian Paler, redevenit în acelaşi timp director la România Liberă, unde îi fusesem ani de zile colaborator cu o rubrică săptămânală. Vă daţi seama cât de sideraţi – repet – am fost şi eu şi soţia mea când prietenul meu i-a spus la telefon că ar fi bine să mă retrag o vreme, undeva la ţară, măcar şase luni. Stupoarea mea era cu atât mai mare cu cât cu o zi mai înainte de declanşarea evenimentelor de la sfârşitul lui 89, mâncasem, ca de atâtea alte ori, la masa de prânz, la mine acasă.

Ani de zile nu l-am mai recunoscut şi nu am comentat baricada Dialogului social din staff-ul căruia făcea parte. Astăzi, însă, îmi face mare plăcere să-mi amintesc cum ne-am reîmprietenit la iniţiativa şi stăruinţa doamnei Geta Dimisianu, scriitoare şi important om de cultură, cu merite remarcabile în conducerea unor reviste de cercetare istorică. Acum era o bună prietenă şi înţelept sfătuitoare a lui Octavian Paler.

Astfel, într-o iarnă cu zăpadă şi viscol aprig, într-o după amiază, au venit la mine acasă cei doi, Geta Dimisianu şi Octavian Paler, iar eu i-am întâmpinat în capul scărilor, întinzându-i mâna lui Octavian Paler, răscolit de o firească mare emoţie. O seară întreagă apoi, în biroul meu din Cotroceni, după ani de zile, ne-am regăsit şi reîntâlnit pe baricada care întemeiase marea noastră prietenie şi am înţeles că începea „schimbarea la faţă“ ce a urmat şi l-a adus seară de seară apoi în prim-planul emisiunilor televiziunii care ne-a amintit - cum am spus la început - anii pe care i-ar fi împlinit zilele acestea. De atunci am reluat plimbările noastre pe străzile Cotroceniului.

Aş vrea să povestesc acum ultima discuţie cu el. Eram la Londra, în grădina unui restaurant din Piccadilly, unde şef de sală - ca să zic aşa - era o inimoasă româncă venită în Anglia să muncească. L-am sunat la telefon pe Octavian Paler, el mi-a răspuns că abia se întorsese de la spital, după un scurt tratament pentru durerile mari de genunchi, ce-l împiedicau să se deplaseze.

- Când vii de la Londra?, m-a întrebat el.

Eu i-am răspuns: Chiar mâine.

- Ei, a zis el. Când vii, să-mi aduci şi mie un baston dintre bastoanele pe care zici că le ai (fiindcă şi eu începusem să mă deplasez greu şi aveam o colecţie de câteva bastoane). Să-mi aduci un baston şi să-mi aduci şi romanul tău (era vorba de Ciocoii noi cu bodyguard, abia apărut, roman care a inspirat filmul Ticăloşii în regia lui Şerban Marinescu, film care începe chiar cu imaginea şi vocea lui Octavian Paler, imagine luată de la postul de televiziune amintit).

Apoi i-am dat telefon lui Adrian Păunescu, care şi el se reîmprietenise cu Octavian Paler şi am reprodus discuţia cu acesta.  

A doua zi dimineaţa, dimineaţă pe care nu pot să o uit niciodată, care a fost ca un trăsnet, am primit telefonul lui Adrian Păunescu:

- A murit Paler! A făcut infarct!, mi-a spus el plângând.

Închei, reamintind serile extraordinare la televiziunea amintită, în care marele scriitor şi mare român patriot Octavian Paler, adevăratul Octavian Paler, a făcut o analiză extraordinară, cutremurătoare social şi moral, a vremurilor pe care le trăiam atunci - analiză care este atât de actuală şi astăzi -, încărcată de dezamăgirea lui şi revolta lui, în numele apărării identităţii naţionale şi de spirit şi de credinţă şi de dragoste de România, înfăţişându-l pe Octavian Paler ca pe unul dintre filosofii, moraliştii şi patrioţii cei mai de seamă ai istoriei noastre contemporane.