Sigur că aş dori să le spun la toţi numele în această tabletă de recunoştinţă, dar nu mă pot opri să nu subliniez clipa de normalitate când, pe uşa casei mele, a intrat, de ziua mea, să-mi aducă personal omagiul său, Ministrul Culturii, într-o vreme când aproape nimeni nu mai are răgazul să întoarcă filele unei cărţi şi să lupte pentru identitatea naţională şi de spirit românească, mărturie hotărâtoare a civilizaţiei care se află în primejdia unui naufragiu. Am fost emoţionat apoi de mărturiile confraţilor mei, scriitori şi actori, pictori şi muzicieni, şi de cele ale preşedinţilor Academiei Române şi Academiei de Ştiinţe ( această acordându-mi şi o medalie aniversară de aur), şi ale unui vechi prieten „consătean oltean”, Guvernatorul, fiu, ca şi mine, de învăţător de ţară şi nepot de Protopop, dascălii de făurire a sufletului ţării noastre întregi.

Recunoştinţă tuturor celor ce au stat lângă mine şi în timpuri bune şi în timpuri grele şi nu s-au dezis niciodată statornic de credinţa mea.

P.S. În bilanţul pe care mi l-am făcut singur, în ipostaza atât de dragă mie de director general al Teatrului Naţional I.L. Caragiale, un telefon de felicitare, dat luni, 31 ianuarie, de la Frankfurt, de către actorul iubit de mine şi de întreaga ţară, Florin Piersic, mi-a amintit că am rămas dator unui vis: să-l conving să revină  pe Prima Scenă a ţării, când el era al Scenei întregi naţionale. Aş fi scris atunci pe frontispiciul Teatrului Naţional, cu litere mari, uriaşe: FLORIN PIERSIC S-A ÎNTORS ACASĂ!

La mulţi ani şi ţie, Florine, care ştii că aş fi fost în stare să scriu pe frontispiciul Teatrului cel Mare, Nava-amiral: „FLORIN PIERSIC S-A ÎNTORS ACASĂ!