Relaţia mea cu Moldova

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Imagine din filmul animat ”Nu, pogodi! produs de Soyuzmultfilm. Serialul a fost creat în 1969 şi a devenit un serial animat popular în Uniunea Sovietică.
Imagine din filmul animat ”Nu, pogodi! produs de Soyuzmultfilm. Serialul a fost creat în 1969 şi a devenit un serial animat popular în Uniunea Sovietică.

Copilăria mi-am petrecut-o într-un orăşel aflat la câţiva kilometri de graniţa cu Moldova. Atunci nu înţelegeam mare lucru din ce se afla „dincolo“ decât când mişca bunicul antena ca să-mi ofere, spre bucuria mea, episoade din celebrele desene animate cu lupul şi iepuraşul. Nu ştiam şi nu prea înţeleg nici azi ce înseamnă „Nu, pogodi!”, dar pe vremea aia nici nu conta.

Din când în când, la  televiziunea aia străină, auzeam vorbindu-se româneşte  dar explicaţiile nu puteau să fie ample. Bunicul, fiind „ceferist”,  începea să-mi spună povestea dar, mai mereu, făcea ce  făcea şi ajungea  la ecartamentul diferit al căii ferate de peste Prut şi la motivul principal al schimbării osiilor când trece trenul la ruşi: frica de invazie pe calea ferată. Pentru copilul din mine oamenii de-acolo au rămas, în timpul comunismului care ne acoperea pe toţi, o necunoscută. 

După Revoluţia din 1989, chiar dacă am aflat toată povestea moldovenilor „de dincolo” , recunosc deschis că m-a preocupat mai mult libertatea mea decât a lor. Moldova a rămas acel loc misterios în care vroiam să merg, să văd, să simt dar, deşi odată cu începerea studiilor universitare distanţa dintre mine şi graniţa cu Moldova s-a micşorat (de la Iaşi şi Ungheni poţi să ajungi şi pe jos fără un mare efort ) prima ieşire din ţară a fost în Franţa. În mod ciudat, acolo am socializat prima dată cu tinerii moldoveni. Erau două fete ce urmau acelaşi program de studii şi care, pe zi ce trece, se dovedeau mai ambiţioase şi mai determinate decât noi, românii. Ştiau mai multă franceză, munceau mai mult, învăţau mai repede rotiţele şi mecanismele Uniunii Europene care ne erau livrate zilnic într-un program intensiv. Era nedrept cum noi, cu ani lumină mai aproape de UE în 2002, vroiam să ştim mai puţin despre politica agricolă comună decât două moldovence a căror ţară nici nu visa la aderare.

Au mai trecut nişte ani de-atunci, m-am mutat în Bucureşti, şi abia atunci am urcat prima dată în trenul ”Prietenia” cu destinaţia Ungheni - pentru un reportaj despre cum s-au stins, pe rând, o parte din membrii formaţiei de muzică populară ”Struguraşul”. Aceştia, după catastrofa de la Cernobîl, au fost trimişi să le cânte muncitorilor care ştergeau urmele dezastrului nuclear. Ştiu că cel mai tare mă enerva că trebuie să vorbesc în roaming dintr-un loc care nu era diferit cu nimic de oraşul copilăriei, uneori uitam că nu-s acasă şi aşa am venit cu factura umflată. 

De-atunci am mers de multe ori la Chişinău, am văzut şi ce ne leagă, şi diferenţele, dar tot am înţeles greu de ce trenul către Moscova e mai aglomerat decât cel care pleacă spre Bucureşti.

Azi privesc manifestaţia tinerilor moldoveni care vor unirea Moldovei cu România. Se aşteptau la zece mii de oameni dar sunt mult mai puţini cei care au ieşit pe străzi cu steaguri tricolore. Ambiţia celor care au ieşit este mare, ei ştiu ce vor. Însă luptă pentru o cauză care pentru mulţi tineri din România nu a fost o prioritate chiar dacă interesul pentru Moldova a fost mereu mare. Însă niciodată în capul listei, din multe motive personale. De-asta cred că motorul care tractează visul lor trebuie să fie turat acolo unde trenurile pleacă, deocamdată, mai des şi mai pline spre est decât spre vest.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite